Cum răspundem atunci cînd sîntem provocați? O întrebare pe care mi-am pus-o citind o știre de săptămîna trecută. Ca răspuns imediat, mi-a revenit în minte o replică din piesa Bădăranii a lui Carlo Goldoni, care mi-a fost motto încă din copilărie: „Mie doar atîtica să-mi spună, că eu îi răspund uite pe-atîta”.
Știrea la care mă refer este, din păcate, una dintre cele care au devenit recurente în școlile din România: un elev de 15 ani, de la un liceu din Constanța, și-a pălmuit profesoara. În urma incidentului, poliția a fost sesizată și a fost deschis un dosar pe numele agresorului, dosar încadrat la capitolul „tulburarea ordinii și liniștii publice”. Nimic surprinzător pînă aici: un act de violență, o reacție legală rapidă, o situație în care statul intervine. Însă ceea ce mi-a atras atenția a fost gestul profesoarei: doamna, în vîrstă de 45 de ani, a refuzat emiterea unui ordin de protecție provizoriu, deși polițiștii i-au pus la dispoziție formularul, conform legislației în vigoare.
Decizia ei mi-a ridicat o întrebare care nu are, de fapt, un răspuns simplu: e bine să oferi o a doua șansă unui agresor, chiar dacă e minor, chiar dacă e vorba „doar” de o palmă?
Un incident care ridică întrebări incomode
Pentru unii, refuzul ordinului de protecție a fost un act de noblețe. Profesoara respectivă a evitat să pună o barieră definitivă între ea și elev, care, în cazul unei astfel de măsuri, cel mai probabil, nu ar mai fi putut veni la școală. Ar fi fost o pedeapsă cu efecte colaterale grave, echivalentă cu o excludere mascată din sistemul educațional.
În spatele deciziei se ghicește poate o intuiție pedagogică: adolescenții sînt impulsivi, iar greșelile lor nu trebuie transformate în stigmate permanente. Un ordin de protecție ar fi echivalat cu o etichetă juridică de „agresor” care ar fi putut rămîne mult timp asociată cu numele elevului. În schimb, profesoara a ales să lase loc pentru corectare, să lase deschis drumul către reconciliere.
Dar acest gest de demnitate ascunde și un risc. Într-o lume în care violența verbală și fizică în școli nu mai este un fenomen izolat, ci unul din ce în ce mai extins, o reacție prea blîndă poate transmite semnalul că limitele pot fi încălcate, fără consecințe reale.
Ce înseamnă, de fapt, să dai o a doua șansă?
De-a lungul timpului, mulți psihologi și pedagogi au pledat pentru abordarea educativă a violenței adolescentine. În locul pedepselor drastice, accentul ar trebui pus pe înțelegerea contextului, pe consiliere și pe șansa de a repara greșelile.
În cazul din Constanța, există cîteva argumente puternice pentru refuzul ordinului de protecție. În primul rînd acestea țin de ideea de „educație, nu excludere”. Școala are menirea de a forma caractere, nu de a ruina destine. A opri accesul unui elev la clasă din cauza unei „greșeli” ar însemna să îl scoți de pe traiectoria educațională. Putem vorbi și de un gest de umanitate. Prin refuzul său, profesoara a arătat înțelegere și puterea de a nu reacționa cu aceeași monedă. Într-o lume plină de agresivitate, exemplul personal poate fi mai puternic decît sancțiunea.
Probabil că profesoara a dorit evitarea stigmatizării acelui elev. Un adolescent de 15 ani, pe numele căruia s-a deschis deja un dosar de agresiune asupra profesorului său, ar purta mult timp povara unei etichete. Iar stigmatul social poate împinge spre recidivă, nu spre corectare. Această corectare ar fi posibilă prin consiliere: un astfel de incident poate fi transformat într-o lecție de viață, cu condiția ca elevul să fie îndrumat de părinți, consilieri școlari și comunitate.
Argumente împotriva blîndeții
Totuși, există și o altă perspectivă, care nu poate fi ignorată. Ce se întîmplă dacă elevul lovește din nou? A doua șansă, acordată prea ușor, poate duce la eliminarea oricărei responsabilizări și poate deveni o invitație la repetarea greșelii. Pentru că, fără pedeapsă, există întotdeauna un risc de recidivă. Fără consecințe clare, elevul poate interpreta gestul profesoarei drept slăbiciune și poate continua să manifeste comportamente agresive, motivat de faptul că „scapă ușor”.
În plus, este și un mesaj periculos pentru ceilalți elevi. Clasa întreagă a fost martoră la incident, elevii s-au declarat „șocați”, așadar cum percep aceștia faptul că agresorul nu suportă toate consecințele actului său de violență? Și, nu în ultimul rînd, autoritatea profesorilor riscă să fie serios subminată. Faptul că profesoara a decis să nu ceară ordin de protecție nu înseamnă că riscul nu există. Mai ales că asemenea acte de violență ale elevilor asupra profesorilor sînt din ce în ce mai frecvent raportate.
Vorbind de protecția victimei, dreptul la siguranță nu e un moft, ci un drept fundamental, care nu trebuie negociat. Un ordin de protecție nu înseamnă slăbiciune sau răzbunare, ci o barieră legală între victimă și agresor, o măsură care poate salva sănătatea, demnitatea și uneori chiar viața. El nu este doar pentru prezent, ci și pentru viitor, pentru a opri repetarea agresiunii și a arăta că toleranța pentru violență este zero.
O oglindă a problemelor din sistem
Contextual, vorbim și de multe lacune instituționale. În România, măsurile alternative, de tip consiliere psihologică obligatorie sau mediere școlară, sînt rare și adesea lipsite de forță. În absența acestor mecanisme, „a doua șansă” rămîne un gest fără acoperire.
Dincolo de dilema morală a profesoarei, cazul scoate la iveală o realitate mai amplă: violența în școli nu e o excepție. Potrivit unor studii sociologice recente, România se confruntă cu un nivel ridicat de agresivitate în mediul școlar, de la insulte și umiliri publice pînă la incidente fizice. Cauzele sînt multiple: autoritatea profesorului este tot mai contestată, părinții nu își asumă întotdeauna rolul educativ, iar societatea transmite adesea modele de comportament violent. În plus, lipsa unor programe de prevenire și consiliere face ca multe conflicte să fie gestionate superficial.
Justiția restaurativă, o cale de mijloc
În multe țări, soluția la astfel de situații nu este nici excluderea imediată, nici iertarea necondiționată, ci justiția restaurativă. Aceasta presupune confruntarea elevului cu fapta sa, asumarea responsabilității, discuții mediate între victimă și agresor, precum și stabilirea unor măsuri reparatorii.
Un elev care a lovit un profesor ar putea, de exemplu, să participe la ore de consiliere obligatorie, să își ceară public scuze, să fie implicat în activități educative care să îl ajute să înțeleagă consecințele faptelor sale. În felul acesta, a doua șansă nu înseamnă „lipsă de sancțiune”, ci un drum structurat spre corectare. Dar asta se întîmplă în alte părți.
Între iertare și consecințe
Gestul profesoarei de a refuza ordinul de protecție poate fi interpretat ca o lecție de noblețe, dar și ca un semnal de alarmă. Ea a ales să nu îl împovăreze pe elev cu o etichetă juridică, însă responsabilitatea pentru viitorul acestui copil nu îi aparține doar ei. Școala, părinții, poliția și instituțiile de protecție a copilului trebuie să găsească soluții reale.
Întrebarea de fond rămîne însă deschisă: cum împăcăm nevoia de a proteja victimele cu nevoia de a educa agresorii? Putem construi o cultură școlară bazată pe respect și responsabilitate fără a cădea nici în excesul de pedeapsă, nici în blîndețea care nu corectează nimic? Incidentul de la Constanța nu este doar o știre izolată, ci un simptom al tensiunilor din sistemul educațional. El arată fragilitatea autorității profesorilor, presiunile uriașe ale adolescenților și lipsa unor instrumente eficiente de gestionare a conflictelor.
O a doua șansă poate fi o dovadă de umanitate, dar ea nu poate funcționa fără un cadru solid de responsabilizare și sprijin. Altfel, riscă să devină doar o amînare a problemelor. Iar pentru noi, ca societate, rămîne de reflectat: vrem să construim școli unde violența e sancționată doar prin frică sau comunități educative unde respectul e învățat, practicat și interiorizat? Între iertare și pedeapsă, școala românească are nevoie de responsabilitate și de instrumente reale de corectare. Altfel, vom rămîne prizonieri între gesturi nobile, dar ineficiente, și sancțiuni care nu vindecă nimic.
