O tînără de 23 de ani, însărcinată, a fost împușcată pe stradă, în timp ce își ținea de mînă fetița de trei ani. O lună mai tîrziu, o altă femeie a fost ucisă în propria casă de fostul partener, care a incendiat locuința și a dispărut.
„O femeie a fost ucisă de partenerul ei.” Aceeași formulă, alt nume. Formule care ne îngheață sîngele în vene timp de două minute, cît durează relatarea știrii. Cîteodată vedem o fotografie a victimei. O rochie de vară, un zîmbet prins la o petrecere. Apoi ecranul se mută pe scene blurate, mașini de poliție, interviuri cu cei care au cunoscut-o. Toți oftează a neputință și a vină pe care încearcă s-o îngroape undeva departe, căci este prea greu de dus.
Cifrele fără chip
De cele mai multe ori, însă, victimele sînt doar cifre fără chip. Nu toate ajung știri naționale. IGPR a consemnat, în primele patru luni ale anului 2025, o medie de 14 cazuri de violență domestică pe oră; între ianuarie și aprilie, poliția a intervenit în peste 40.000 de situații.
Potrivit Centrului FILIA, 25 de femei au fost omorîte între începutul anului 2025 și luna iunie. 445 de femei au fost ucise în ultimul deceniu de un membru al familiei. De la 15.705 plîngeri de violență domestică în 2015 s-a ajuns la peste 36.000 în 2024. Și nu se întîmplă doar la noi.
Potrivit celui mai recent raport ONU, 140 de femei sînt ucise zilnic de un partener sau de o rudă apropiată. În 2023, 51.100 de femei și fete au fost ucise de către partenerul de viață sau de un membru al familiei. În Europa, 64% din crimele împotriva femeilor sînt comise de parteneri intimi. Între 2010 și 2023, în Europa de Vest, crimele comise de parteneri sau membri ai familiei au crescut cu 12%. Iar cea mai recentă analiză Eurostat arată că 18% din femeile din Uniunea Europeană au fost victime ale violenței fizice sau sexuale comise de partener; dacă includem violența psihologică, proporția urcă la 32%. Nu mai sînt „excepții”, nu mai sînt „drame personale”, este un fenomen sistemic.
Legea care incriminează femicidul
În acest peisaj, România a făcut un gest istoric: la final de octombrie, 273 de parlamentari au semnat proiectul de lege care incriminează femicidul. O inițiativă legislativă care a avut cel mai larg sprijin din istoria post-decembristă. Definiția propusă e limpede: „uciderea cu intenție a unei femei sau moartea acesteia ca urmare a unor practici care cauzează vătămări femeilor, indiferent dacă sînt comise de un membru al familiei sau de o terță parte”. Femicidul ar deveni astfel recunoașterea oficială că violența împotriva femeilor are o motivație de gen și o dinamică proprie – control, posesivitate, refuzul de a accepta libertatea celeilalte persoane, credința că femeia îți aparține și, dacă „nu te mai vrea”, devine legitimă pedeapsa.
Femicidul, așa cum îl vede legea propusă, are trei forme: intim (comis de parteneri sau membri ai familiei), non-intim (în contexte de exploatare, trafic, violență sexuală) și indirect (moarte survenită în urma abuzurilor repetate, a mutilării, a sinuciderii provocate de violență). În plan juridic, proiectul propune încadrarea femicidului la omor calificat, cu pedepse între 15 și 25 de ani sau închisoare pe viață – la fel ca cele mai grave forme de omor. Sînt adăugate circumstanțe agravante: uciderea actualei sau fostei partenere (indiferent de durata relației ori conviețuirii), crimele motivate de ură sau discriminare (inclusiv pe criterii de gen, orientare sexuală, religie sau dizabilitate) și omorul determinat de divorț, refuzul căsătoriei sau dorința de răzbunare. E o corecție necesară pentru că România nici măcar nu permitea încadrarea uciderii unui membru al familiei la omor calificat, ceea ce excludea pedeapsa maximă.
Un alt pas important este că anchetele privind violența de gen vor începe din oficiu. Chiar dacă victima își retrage plîngerea – din teamă, rușine sau dependență financiară –, cercetarea va continua, iar măsurile de protecție nu se vor opri la primul „nu mai vreau scandal”. De asemenea, polițiștii și procurorii vor fi obligați să evalueze riscul de femicid pe baza unor instrumente standard, actualizate anual. Se va crea un sistem național de monitorizare a femicidelor și a violenței domestice, cu raportări anuale, date anonimizate, corelări între sesizări, ordine de protecție, trimiteri în judecată și condamnări. Institutele de Medicină Legală vor furniza, la rîndul lor, date agregate despre vîrsta victimelor, natura rănilor, locul faptelor – desenînd, în fine, harta reală a pericolului.
Aici intervine utilitatea legii în prevenție: cînd vezi harta exactă a femicidului, cînd înțelegi cine, unde, cum, poți gîndi politici publice: centre de criză, ordine de protecție, brățări electronice, consiliere, finanțare pentru adăposturi, formare pentru polițiști și magistrați, educație în școli. Dacă, pînă acum, femicidul era adesea „îngropat” în categoria generică „omor”, o astfel de lege va obliga instituțiile să-și schimbe optica: să nu mai minimalizeze amenințările, să nu mai descurajeze victimele să vorbească, să înțeleagă riscurile specifice la care sînt supuse femeile.
Lecția altor țări europene
Nu sîntem singuri pe drumul acesta. În Uniunea Europeană, Cipru, Malta și Croația au introdus în legislație prevederi explicite despre femicid. Malta (iunie 2022) îl definește ca formă agravantă a omuciderii și elimină apărarea bazată pe „pasiune subită”. Cipru (iulie 2022) incriminează femicidul și prevede închisoare pe viață, luînd în calcul factori agravanți precum violența domestică, crimele „de onoare”, mutilarea genitală, motivele bazate pe gen, identitate, orientare sau religie. Croația (aprilie 2024) a introdus infracțiunea distinctă de femicid – „omor agravat asupra unei persoane de sex feminin pe motive de gen” –, cu pedepse între 10 și 40 de ani.
Poate o lege să schimbe mentalitatea?
După fiecare act de violență extremă, conversația se reaprinde în societatea românească, ce se umple de indignare, dar scoate la suprafață și prejudecățile bine fixate ale unei culturi patriarhale: femeia „trebuie pusă la locul ei”, ea „a provocat”, ea „nu a știut să tacă atunci cînd el era nervos”. Încă auzi, în spatele grijii oficiale, același refren grotesc și vechi: „Poate și-a meritat-o”. E mentalitatea înțepenită în cavernă care mută vina pe umerii victimei și spală, ca din reflex, responsabilitatea agresorului.
„De ce nu pleacă?” e întrebarea reflex a societății care intră în defensivă de fiecare dată cînd aude de o femeie abuzată. Întrebarea e simplistă, răspunsul e complex: pentru că nu are unde, nu are bani, are copii, a fost izolată de prieteni, se teme. Și mai e rușinea, acea rușine inoculată din copilărie, în care „să nu ne facem de rîs” cîntărește mai mult decît un ochi vînăt.
Pe de altă parte, în cultura populară, violența contra femeii a purtat mult timp masca pasiunii. Gelozia a fost romantizată, agresivitatea pusă în contul „intensității”, ignorîndu-se că iubirea nu înseamnă control, iar despărțirea nu e o ofensă. Femeile ucise de foști parteneri sînt, de fapt, ucise pentru că au spus „nu”. Pentru că au refuzat să mai fie obiecte ale cuiva. Fiecare astfel de „nu” pedepsit cu moartea erodează însă libertatea tuturor. De aceea, incriminarea explicită a femicidului nu este doar un act juridic, este o poziționare morală: viața femeilor contează. E un semnal că ieșirea dintr-o relație abuzivă nu este semnarea unei condamnări la moarte.
Bineînțeles, legea nu poate schimba mentalitatea peste noapte. O lege nu vindecă de una singură reflexele a secole de „rabdă”, „nu te pune cu el”, „nu strica familia”. Dar poate să traseze limite, să dea instrumentele necesare salvării, să încurajeze victimele să iasă din cercul vicios, să responsabilizeze instituțiile, să pună presiune pe presă, să renunțe la formula comodă „drama geloziei”. Poate să spună, clar, că nu e acceptabil să mori pentru că ai îndrăznit să vorbești, să te opui, să pleci.
Incriminarea femicidului poate fi primul pas dintr-un efort amplu: prevenție, protecție, servicii reale pentru supraviețuitoare, reformă instituțională, formare continuă pentru toți cei care ating, profesional, viața unei femei în pericol. Dacă este bine scrisă și corect aplicată va salva vieți. Pentru că o societate care învață să vadă, să audă și să acționeze își va schimba în timp mentalitatea.
Proiectul își urmează traseul. Și așa ar trebui s-o facă și conștiința noastră. Să nu ne mai ascundem după formulele care culpabilizează victimele. Să nu ne mai înghesuim în colțul călduț al relativismului. Să înțelegem că femicidul nu începe cu pumnul sau pistolul agresorului. Începe cu tăcerea noastră. Cu privirea întoarsă în altă parte cînd auzim urletul din spatele ușii. Cu motivele pe care ni le invocăm pentru a ne ușura conștiința. Și se termină, de regulă, cu o fotografie pe ecran, o știre de două minute și o cifră în statistici.
