Ne aflăm în era blocajului mental. Ne plîngem că drumul ales de noi nu este potrivit, că ceea ce facem ne ocupă fiecare secundă din zi sau noapte și că, poate, dacă am fi suficient de norocoși să schimbăm macazul și să o pornim pe alt drum, am reuși să găsim ce căutăm.
Circulă pe Internet ideea conform căreia rutina și reziliența sînt „just for the sake of it”, rămîn progres pentru sine, dar te lovești cu capul de geamul realității și realizezi că nu trebuie să dai tot ce ai. Nu trebuie să te trezești la ora cinci dimineața și, în nici un caz, nu ești nevoit să te speli cu apă rece ca sa devii „Omul de Succes”, ci trebuie doar să ai suficient noroc cît să ai acces la minimul necesar de trai. Minimul necesar, nu greșesc. Omul de rînd nu își dorește luxul, nu își dorește faima, ci o viață în care să aibă suficient. O viață în care să nu se gîndească la cît vor costa alimentele de bază, dacă are suficient în buzunar pentru a plăti cheltuielile la apă și curent luna asta și să nu mai numere cît la sută din zilele ocupate de studiu pentru bursă vor fi investite în obiecte fără de care nu putem supraviețui. Omul secolului XXI se plimbă printre rafturi cu douăzeci de sortimente de dulciuri, încă zece sortimente de snacks-uri și sute de tipuri de fructe care se divid în soiuri și sezoane, culori, forme și mărimi, căutînd o pîine mai ieftină și, dacă se poate, suficient de densă cît să țină de foame, care să reziste suficient cît să fie mîncată, să nu conțină coloranți, conservanți, microplastice sau extratereștri aterizați tocmai de pe Marte (ediție limitată) și care să bucure trupul. După ce ceața minții se dispersează și reușește să-și deschidă ochii, atinge cu buricul degetului primul ambalaj care i se pare cunoscut și o ia la pas ca să procure și alte tipuri de hrană care să-i îndeplinească nevoile nutriționale. S-a împiedicat de casa de marcat și o lumină roșie, puternică, îi gîdilă retina. Privirea reușește să se așeze pe bonul aruncat pe lîngă pungă (deoarece nici de această dată nu a nimerit interiorul ei) și, pus în fața grafismelor care redau un număr mai mare decît speranța de viață a oricărui om, respiră adînc și renunță la orice formă de raționament pe ziua de azi. Zile întregi de muncă a familiei pentru a plăti accesul în instituții educaționale de mare prestigiu se disipează, și de data asta, pe nevoile sale, care trebuie îndeplinite pentru a părea suficient de întreg ca să revină dimineața următoare la cursuri. Mănîncă acasă cîteva felii de pîine, cu un sentiment mocnit de vină, pe care încă nu știe să-l numească, și își face nelipsitul ceai fierbinte la microunde, pentru care este ars pe rug de fiecare dată cînd împărtășește rețeta, pentru că este complet inadecvat din punct de vedere social să încălzești apă la cutia de radiații, cu toate că acolo, oricum, încălzești fiecare masă. Pînă la urmă, care mai e sensul? Merge la fereastră și își aprinde o țigară, confundîndu-se pentru o secundă cu un mare filosof francez de secol XX, deschide telefonul și sună acasă. Toată lumea este bine, sănătoasă, nu prea fericită, într-o oboseală cronică, abia ajunsă acasă la o oră tîrzie în noapte de la muncă și oripilată de cheltuielile monumentale făcute de odraslă de data asta. „Lasă, mamă, important e să fie mîncate, că oricum trebuie să te faci grasă și frumoasă, corpolentă colo, să te placă și pe tine băieții!” Furia îi curge prin vene după cele auzite, dar nu face decît să rîdă, pentru că regionalismul este nemaipomenit de comic.
Apoi, simte o înflăcărare iluzorie în capul pieptului, își dorește să scrie ceva care va fi recunoscut, își dorește să studieze istoria artei într-o lume în care salariile nu sînt tăiate brutal și toate teoriile sînt la o comandă vocală distanță (cine mai apasă butoane?), dar, mai presus de toate, își dorește să fie măcar o dată luat în serios. În țeastă se creionează traseul către Muzeul și Pădurea Regală din Capodimonte, știe deja ce autobuz să ia ca să ajungă acolo, cum să se întoarcă și începe procesul de brainstorming, nu pe hîrtie, ci în aplicația Notes. Va schimba lumea! Îi va veni cumva o idee genială și se va agăța de o ramură a științei care nu a mai ieșit la suprafață, va face o paralelă genială între tablouri și condiția umană, va împleti subiectele de mare căutare din industria artei contemporane cu operele de artă ale maeștrilor de acum 300 de ani și le va reinterpreta dintr-o perspectivă proaspătă, folosind conceptele pe care strămoșii noștri erau prea cuminți să le accepte. După ce reușește să întregească un sfert de propoziție, ecranul se închide, pentru că pînă și circuitele au obosit de cîtă teorie lipsită de surse acreditate mai poate încăpea în creierul acestei fete, care nu a împlinit încă vîrsta legală să consume alcool în multe țări de pe glob. Clipește de două ori, simte o usturime de nedescris pe suprafața corneei, își ridică fruntea, dar nu vede decît întuneric în spatele ferestrei cu cadru de lemn. Încă o zi a trecut. Lucrarea nemaipomenită care schimbă vieți nu s-a născut nici azi.
Alessandra-Maria Chițu este studentă la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara, specializarea Conservare și Restaurare. În prezent, studiază la Accademia di Belle Arte din Napoli.
Credit foto: Wikimedia Commons
