● Wolfhart Pannenberg, Creștinismul într-o lume secularizată. Eseuri (trad. Victoria Deliu și Andrei Poganu), Universul Juridic, București, 2023, 144 p.
Despre această carte ar fi inexact să se spună că îl introduce în circulația limbii române pe Wolfhart Pannenberg (1928-2014) întrucît unii cititori vor fi fost familiarizați cu Ce este omul? Antropologia actuală în lumina teologiei (Editura Herald, 2012). În același timp, chiar dacă just, ar fi prea puțin să se spună că reprezintă o colecție de eseuri menită să familiarizeze publicul român cu panoplia de idei a teologului german dezvoltată în circa 600 de lucrări de mai mare sau mai mică întindere. Potrivit ar fi, în schimb, să se vorbească despre carte că, prin diagnoza secularizării, ea sugerează că bisericile creștine sînt datoare să-și afirme specificul și să-și clarifice misiunea în raport cu modernitatea secularizată.
Creștinismul într-o lume secularizată. Eseuri e un volum care strînge laolaltă, în prima parte, studiul „Creștinismul într-o lume secularizată” (1988), iar în cea de-a doua trei eseuri publicate de autor în revista First Things despre relația dintre morală și religie în spațiul public („Cînd totul este permis”, 1998), despre Biserică și spațiul modern secularizat („Biserica în prezent și în viitor”, 1991) și despre relația dintre filosofie și teologie, al cărei pandant este relația dintre credință și rațiune („Dumnezeul filozofilor”, 2007). Acestora li se adaugă interviul pe care Pannenberg l-a acordat în 1990 lui John Richard Neuhaus, prietenul și editorul First Things.
Istoria – mediu și modalitate a revelației
Secularizarea, credința, rațiunea, morala, cultele creștine și modernitatea sînt teme care mereu s-au aflat în atenția acelor teologi care, încercînd să iasă cu mintea din limitarea sferei confesionale, s-au străduit să înțeleagă cum poți păstra un vin vechi în butoaie noi. Cu excelentul ghidaj al lui Marius Lazurca, semnatarul „Prefeței la ediția în limba română”, volumul sublimează concepția lui Pannenberg despre istorie în sensul că „revelația are loc ca istorie și nu doar în istorie” (p. 9). Această antologie de texte îl prezintă pe Pannenberg ca autor ce încearcă să regîndească rolul teologiei și al cultelor creștine pornind de la relația indisolubilă dintre revelație și istorie și de la percepția asupra istoriei ca formă a revelației.
Prin această încercare, Pannenberg ridică miza discuției. Subiectul relației dintre revelația lui Dumnezeu și timp s-a bucurat de atenția teologilor relativ rar și destul de inegal în cuprinsul teologiilor confesionale. Consecința inevitabilă a fost că Bisericile au demonstrat dificultăți de raportare la unele evenimente istorice. În măsura în care regîndirea permanentă a relației dintre Dumnezeu (manifestat prin revelație) și timp (concretizat în desfășurarea istorică) reprezintă prerogativa regaliană a teologiei fundamentale, numai aceasta poate oferi repere prin care Bisericile și creștinii înșiși să se poziționeze în mod rezonabil față de evenimentele concrete.
Relația Bisericii cu istoria nu e simplă, fiind pe alocuri de-a dreptul dificilă. De ce dificilă? Pentru că Biserica apare în timp, la Cincizecime, acționează asupra timpului prin serviciul liturgic și social, dar finalitatea ei depășește timpul și se înscrie în veșnicie prin calitatea de vehicul al mîntuirii credincioșilor. În mod obișnuit, teologia a atenuat această dificultate prin construirea și teoretizarea distincției dintre „Biserica luptătoare” care acționează în timp (istorie), de unde nu pot fi excluse înfrîngerile și greșelile, uneori grave, și „Biserica triumfătoare” care ființează în afara timpului (veșnicia), pe care „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) și care se bucură de infailibilitate. Această relație dificilă creează pentru Biserică situații ingrate. De ce ingrate? Pentru că rațiunea trebuie să înțeleagă cum este posibil ca mîntuirea credincioșilor și transfigurarea timpului care sînt înscrise în certificatul de naștere al Bisericii să se realizeze nu doar prin serviciile liturgice, ci și prin propovăduirea unui set de valori care să nu interfereze cu timpul istoric, adesea modelat ideologic și politic, în care Biserica acționează, dar căruia fatalmente nu îi aparține. Și tot astfel, rațiunea trebuie să găsească o dezlegare la străvechea dilemă a omului care este credincios al Bisericii, supus al lui Dumnezeu, și cetățean al statului.
Această colecție de scrieri arată un Pannenberg care se individualizează în raport cu alte încercări de a clarifica relația dintre Biserică și istorie, dintre Dumnezeu și timp, dintre omul în calitate de credincios al Bisericii prin botez și de cetățean al statului prin naștere sau prin naturalizare. Sensibilitatea teologilor și a filosofilor creștini față de aceste teme a avut un scop apologetic și s-a îndreptat îndeobște asupra felului în care pot coabita, fără a dăuna misiunii mîntuitoare, netrebnicia credincioșilor și a clericilor cu sfințenia Bisericii. Amintim aici pe teologul ortodox Nikolai Berdiaev (Despre vrednicia creștinismului și nevrednicia creștinilor) și pe filosoful catolic Jacques Maritain (Despre Biserica lui Hristos. Persoana Bisericii și personalul ei). Pannenberg se deosebește de cei doi întrucît viziunea lui nu problematizează etic raportul dintre comportamentul individual și sensul instituțional al Bisericii, ci urmărește consecințele etice ale acțiunii Bisericii în lume.
Secularizarea – capitol în istoria creștinismului
Preocuparea de căpătîi a acestui Pannenberg pe care ni-l restituie editorul român este să arate că secularizarea, prin ceea ce a provocat-o, ține de creștinism și nu este ceva care să fi fost construit de adversari împotriva creștinismului: „[...] trecerea către societatea seculară a apărut dintr-o nevoie constrîngătoare (produsă de războaiele religioase din secolul al XVII-lea – n.m., N.D.) și nu din ideile Renașterii sau ale Reformei și, în mod cert, nu dintr-o răzvrătire împotriva Dumnezeului creștin (așa cum s-a afirmat despre enciclopedism și Revoluția Franceză – n.m., N.D.)” (p. 38). Favorizată „de consecințele neintenționate ale Reformei în istoria Bisericii, în istoria universală și politică” (p. 32), secularizarea a produs urmări „problematice” așa cum sînt „pierderea legitimității ordinii instituționale”, „prăbușirea valabilității universale a moralității tradiționale și a conștiinței legii” și „pierderea (de către individ) a angajamentelor constrîngătoare, care conferă sens” (pp. 47-52). Ca teolog protestant și credincios al unei Biserici a cărei apostolicitate a fost întreruptă prin chiar actul Reformei, Pannenberg acordă atenție deosebită felului în care „teologia a asimilat excesiv secularismul culturii moderne” prin discutarea a patru exemple evidente: „expresia «morții lui Dumnezeu»”, „teologia demitologizării”, „feminismul teologic” și „teologia eliberării” (pp. 57-68).
Fidel convingerii că istoria nu este doar mediu al revelației, ci și formă de revelație, autorul arată că soluția la aceste avataruri ale secularismului nu constă nici în repudierea integrală și nici în predarea totală. Urmările problematice ale secularizării pot fi corectate prin realism și spirit critic care pretind, la rîndul lor, o propovădurie dinamică cu vocația convertirii: „Așadar, cred că disputa dintre creștinism și lumea seculară depinde de capacitatea creștinismului de a contrasta neajunsurile culturii seculare cu o rațiune mai profundă și mai cuprinzătoare: în acest fel, opoziția aparentă dintre teonomie și autonomie va fi suspendată, iar marile realizări ale culturii seculare, precum principiul toleranței și dreptul la libertatea politică, vor fi păstrate” (p. 67); „studiul (teologiei) nu ar trebui să transmită doar o îndoctrinare [...], [ci] ar trebui să faciliteze formarea gîndirii și a judecății autonome pentru ca viitorii reprezentanți ai Bisericii să poată prezenta și susține adevărul învățăturii creștine în mod independent, [iar] studenții să intre într-un dialog spiritual cu conținutul tradiției” (p. 56).
Busola eshatologică pe harta teologiilor politice
Eseurile care compun partea a doua a cărții reprezintă studii de caz asupra felului în care procesul secularizării a influențat relația dintre morală și religie, raportul credință (religie) – rațiune (filosofie) în fața descoperirilor științifice și a uimitorului salt tehnologic. Aceste eseuri explorează felul în care raportarea justă a Bisericii la fenomenul secularizării, angajarea într-un dialog teologic critic și realist cu produsele secularizării se manifestă în plan moral și politic. De pildă, în eseul „Cînd totul e permis”, care interoghează jena modernă de a pune în discuție morala publică cu resursele oferite de religie, Pannenberg susține că e necesar să fie revalorizată această „înțelegere asupra iubirii [care] reprezintă contribuția creștinismului la gîndirea morală universală” și care, în planul efectelor, „întărește acea înclinație naturală a oamenilor către bunătate” (p. 99). Pe acest temei, autorul încurajează „un mod de viață creștin, care să se distingă riguros de stilurile obișnuite de viață care alcătuiesc cultura zilelor noastre” (p. 95), de unde și „curajul (creștinilor) de a fi diferiți” care, în Biserica primelor veacuri, „a reprezentat una din cele mai puternice surse de atracție, pentru ceilalți, înspre creștinism” (p. 97). Astfel, soluția la problema etică ridicată de secularizare pare să fie substanțial diferită de abordarea ceva mai relaxată a lui Berdiaev.
În eseul „Biserica, în prezent și în viitor”, Pannenberg argumentează că „viața Bisericii este parte componentă a mesajului Bisericii” (p. 106) și că poziționarea Bisericii față de istorie trebuie să fie atent calibrată fără a uita o clipă că „misiunea Bisericii este să fie un semn al Împărăției lui Dumnezeu, [iar] Împărăția este conținutul speranței noastre eshatologice” (p. 104). Cuvîntul-cheie aici este eshatologia. Ranforsarea sensibilității eshatologice a Bisericii mi se pare a fi ideea centrală a noii poziționări prin care Biserica trebuie să se identifice în lume și în istorie, avînd în vedere că ultimii peste o sută de ani arată cum „creștinii au subestimat forțele secularismului, în special pe cele ale naționalismului secularist, care au aruncat Europa în abisul Primului Război Mondial” și cu toate consecințele care au decurs de aici asupra întregului secol XX (pp. 100-101). De aici rezultă nu doar incompatibilitatea funciară dintre eshatologie și diferitele forme de teologie politică, ci și consecințele dezechilibrate care se nasc din lipsa de interes a Bisericii asupra componentei eshatologice. Fără corectivul teologiei eshatologice, misiunea Bisericii în istorie poate oricînd cădea în capcana teologiilor politice așa cum sînt, bunăoară, teologia eliberării în America catolică de Sud și împletirea dintre naționalisml etnic și religie în Europa ortodoxă de Est. În cuvintele autorului, „speranța eshatologică a creștinilor [...] este exact opusă specificului acelor speranțe care se pot realiza în lumea de aici și acum [...]. Să justifice și să dezvolte acest punct – iată sarcina critică a eshatologiei creștine în raport cu credința seculară, chiar revoluționară, în progres, precum și în raport cu înfloririle ideologice și cu justificarea stării de fapt” (p. 65).
Meritul incontestabil al lui Pannenberg este acela de a fi sugerat că, ori de cîte ori Biserica uită să stea lipită de colacul teologiei eshatologice, riscă să se cufunde în teologiile politice pe care preferința excesivă pentru lume și istorie le produce.
Nicolae Drăgușin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.
