De două ori pe an, ne jucăm de-a stăpînii timpului. Îl dăm înainte, îl dăm înapoi, ca într-un exercițiu colectiv de iluzionism administrativ. O oră în minus primăvara, o oră în plus toamna, un schimb aparent banal, dar care, în realitate, mută nu doar limbile ceasului, ci și echilibrul fragil al organismului nostru. Ideea de bază a fost o logică simplă: mai multă lumină pe timp de zi înseamnă mai puține lumînări consumate, deci reducerea consumului de energie, deci mai mult cîștig.
Însă, într-o lume în care lumina nu mai vine din lumînări și în care economia nu mai depinde de apusul soarelui, întrebarea inevitabilă este: ce mai cîștigăm cu acest joc de a schimba orele și, mai ales, ce pierdem?
O idee veche, între satiră și pragmatism
Povestea schimbării orei începe, paradoxal, cu un text care nu trebuia luat foarte în serios. În 1784, Benjamin Franklin publica în Journal de Paris un articol în care îi îndemna pe parizieni să se trezească mai devreme pentru a economisi lumînări. Calculul era riguros, tonul – ironic. Benjamin Franklin propunea chiar taxarea obloanelor lăsate și salve de tun trase dimineața pentru a-i trezi pe „leneși”. Dar, dincolo de glumă, ideea a prins rădăcini. Un secol mai tîrziu, britanicul William Willett a transformat sugestia glumeață într-un proiect concret. În 1907, Willett propunea ajustarea orei în etape, pentru a valorifica mai bine lumina naturală și a reduce costurile.
Războaiele au accelerat totul. În 1916, Germania și Austro-Ungaria introduc oficial ora de vară pentru a economisi cărbune. Măsura a fost rapid preluată de restul Europei, inclusiv de România, în 1917. Economia de resurse devenise argumentul suprem. Dar schimbarea orei a fost abandonată și reintrodusă la răstimpuri, în funcție de crize: energetice, economice, politice.
În anii ’70, odată cu criza petrolului, a revenit în forță. Iar din 2001, Uniunea Europeană a uniformizat sistemul: ceasurile se dau înainte în martie și înapoi în octombrie. Un mecanism născut din lipsuri a devenit, între timp, o rutină.
Argumentul economic, cel care a legitimat schimbarea orei timp de decenii, începe astăzi să se fisureze. În epoca lumînărilor și a lămpilor cu gaz, exista o logică: folosești lumina naturală, economisești combustibil. Însă, în prezent, iluminatul reprezintă doar o mică parte din consumul energetic total. Noii mari consumatori sînt climatizarea, tehnologia, infrastructura, nu un bec aprins.
Studiile recente arată că impactul asupra consumului de energie este cel mult marginal și, uneori, chiar invers decît cel dorit. Oamenii se adaptează diferit, își modifică obiceiurile, iar cîștigul inițial se pierde în complexitatea vieții moderne.
În 2018, Uniunea Europeană a pus pentru prima dată serios sub semnul întrebării utilitatea acestei practici. Un sondaj amplu, cu 4,6 milioane de respondenți, a arătat că 84% din europeni își doresc renunțarea la schimbarea orei. Și totuși, sistemul a rămas. Nu din convingere, ci din lipsă de prioritizare. Brexit, pandemie, război, realitatea imediată a împins reforma într-un sertar.
Ce se întîmplă, de fapt, în corpul nostru
Dacă economia este discutabilă, impactul asupra organismului nu mai este o ipoteză, ci o realitate documentată. Schimbarea orei nu este doar o ajustare de program, ci o intervenție directă asupra ceasului biologic. Ritmul circadian, care reglează somnul, vigilența, hormonii, temperatura corpului, este perturbat brusc. Beth Ann Malow, profesor de Neurologie la Universitatea Vanderbilt, a explicat, într-un articol publicat în The Conversation, acest fenomen: organismul „știe” că este o anumită oră, în timp ce ceasul îi cere să funcționeze după alta. Această discrepanță generează un major stres fiziologic. Iar consecințele nu se opresc la o zi de oboseală.
Studiile indică, în perioadele de ajustare la ora artificială, o creștere considerabilă a nivelului de cortizol (hormonul stresului), scăderea capacității de concentrare, tulburări de somn care pot dura săptămîni. În plus, în această perioadă, crește semnificativ riscul de infarct și de accident vascular. Un studiu publicat în American Economic Journal a estimat că trecerea la ora de vară a fost asociată, într-un interval de zece ani, cu zeci de decese suplimentare în accidente rutiere și costuri sociale de sute de milioane de dolari anual. Alte cercetări indică o creștere de pînă la 30% a accidentelor fatale în ziua schimbării orei și o creștere a accidentelor de muncă, pe fondul oboselii.
Pentru mulți, efectele sînt resimțite imediat. Pentru alții, ele se acumulează discret. Dr. Oana Goidescu, medic primar-chirurg cu competențe în somnologie, în cadrul SJU Buzău, a explicat recent, într-un interviu acordat Agerpres, faptul că impactul diferă în funcție de tipologia fiecărei persoane. Cei care se trezesc natural devreme se adaptează mai ușor. În schimb, persoanele care se culcă tîrziu, dar și copiii și adolescenții, care, biologic, au nevoie de mai mult somn dimineața, sînt afectați mai puternic. „Pentru organism, consecințele nu sînt din cele mai bune pentru că nu toți funcționăm la fel. Genetic, unii sîntem învățați să ne trezim devreme și atunci impactul la trecerea la ora de vară și dormitul cu 60 de minute mai puțin va fi, să spunem, un pic mai mic față de cei care se culcă mai tîrziu. Impactul este la fel de mare ca și la cei care se culcă tîrziu și asupra copiilor și adolescenților care sînt la școală și liceu, pentru că, genetic, copiii și adolescenții dorm pînă mai tîrziu. Dacă urmăriți presa, o să vedeți că în Franța există o inițiativă legislativă prin care se propune ca școlile și liceele să înceapă de la ora 9, tocmai pentru a respecta oarecum ritmurile copiilor. În momentul în care deja îi punem să se trezească cu o oră mai devreme, impactul nu va fi unul favorabil”, subliniază medicul. Potrivit specialistului, prima săptămînă este cea mai dificilă: irascibilitate, somnolență, lipsă de concentrare, stres cardiac crescut. Acomodarea completă poate dura pînă la trei săptămîni.
Cum ne pregătim pentru schimbarea orei
Deși nu putem evita schimbarea, îi putem reduce impactul. Specialiștii recomandă o adaptare graduală, ca, de pildă, culcarea și trezirea cu 5-10 minute mai devreme, în zilele premergătoare. Evitarea cafelei și a energizantelor după prînz, expunerea la lumină naturală dimineața, evitarea somnului de după-amiază, mese ușoare seara sînt gesturi mici, dar care pot atenua șocul cu o tranziție mai blîndă.
Pe de altă parte, în mod paradoxal, încercarea de a controla tehnologic somnul poate agrava problema. Ortosomnia, obsesia pentru monitorizarea somnului cu ajutorul gadget-urilor, devine tot mai frecventă. Ceasuri inteligente, aplicații, grafice. O încercare de a transforma odihna într-un set de parametri. Dar somnul nu este o formulă matematică. „Telefoanele nu sînt instrumente medicale”, avertizează dr. Oana Goidescu. Datele oferite sînt aproximative, iar dependența de ele poate crea anxietate și poate afecta, paradoxal, calitatea somnului.
Lumina ecranelor, în special cea albastră, inhibă melatonina, hormonul esențial pentru adormire. Astfel, tehnologia devine parte a problemei pe care pretinde că o rezolvă.
În România, mecanismul a fost stabilit clar în 1979, cînd a semnat Convenția fusurilor orare, iar în 1997, prin Ordonanța nr. 20 privind stabilirea orarului de vară și a orei oficiale de vară pe teritoriul României, la art. (1) se precizează: „În cadrul orarului de vară se stabilește ora oficială de vară, decalată cu o oră în avans față de ora Europei Orientale, aplicabilă din ultima duminică a lunii martie, ora 3:00, care devine ora 4:00, pînă la ultima duminică a lunii octombrie, ora 4:00, care devine ora 3:00”. Un gest administrativ, repetat an de an, care pare banal. Și totuși, în spatele lui, milioane de oameni resimt o perturbare reală.
Renunțăm sau nu?
Întrebarea rămîne deschisă. Pe de o parte, argumentele economice nu mai există. Pe de altă parte, dovezile privind impactul asupra sănătății se acumulează. Sute de studii au conchis că schimbarea orei interferează cu biologia individuală. Chiar dacă nu pare dramatică, este o problemă persistentă, repetitivă și total lipsită de logică. Chiar dacă nu pierdem mult într-o singură zi, organismul se uzează cîte puțin, de două ori pe an.
Există o anecdotă din lumea artei: o lucrare a lui Piet Mondrian a fost expusă invers timp de peste 75 de ani. Nu cu un mic unghi greșit, nu ușor deplasată, ci pur și simplu rotită la 180 de grade, fără ca nimeni să observe. Generații întregi de privitori au contemplat tabloul în această formă, i-au găsit sensuri, echilibru, armonie, toate, însă, în varianta greșită. Abia după mai bine de șapte decenii, un istoric de artă a remarcat incongruența. Analizînd structura liniilor și fotografii din atelierul artistului, a ajuns la concluzia că lucrarea fusese montată greșit încă de la începuturile expunerii sale. Descoperirea nu a dus însă la o corectare spectaculoasă, așa cum ne-am aștepta. Dimpotrivă. Specialiștii au ajuns la concluzia că ar fi prea riscant să mai fie întoarsă. Pictura, fragilizată de trecerea timpului, ar fi putut suferi deteriorări ireversibile. În plus, sistemul de montare și conservare fusese gîndit în funcție de poziția „greșită”, devenită între timp normă.
Poate că, în timp, vom ajunge și noi precum acea pictură fragilizată de trecerea timpului: odată ce o eroare se așază suficient de adînc în obișnuință, corectarea ei nu mai pare o soluție.
