...și dacă alegerile sînt, de fapt, „pe bune”?

Scrisesem acest articol, cu exact întrebarea de mai sus, înainte de turul întîi al alegerilor prezidențiale. Acum cîteva săptămîni, dacă întrebai orice cunoscut ce părere are despre alegeri în general, aproape sigur răspundea „Ei... știi cum e, iese cine trebuie”. Există o convingere adîncă în noi toți că e, de fapt, imposibil ca procesele electorale să fie autentice.

Avem nevoie în tot ce ne înconjoară de o consecvență limpede între cauză și efec, faimosul bias al proporționalității, motivul multor teorii ale conspirației: este de neconceput că JFK ar fi fost asasinat de un bolnav mintal. Că un eveniment major poate fi accidental. Că alegerile, atît de importante pentru un popor întreg, ar putea fi lăsate la voia mulțimilor – un deznodămînt perceput ca hazard, necontrolabil. Și aici apare un al doilea model psihologic: nevoia nu doar de sens, ci și de control. De ce? Pentru că lipsa senzației de control ne neliniștește. Chiar dacă al altora, dar să fie!

Și ne sperie chiar democrația, în fond: intervine incapacitatea noastră de a procesa numărul părților implicate. Putem concepe ce hotărăsc membrii unei familii. Colegii de serviciu. Parafrazîndu-l pe Platon, democrația funcționează cînd fiecare cetățean din agora îl aude pe vorbitor. Avem încredere în democrație cînd îi cuprindem cu mintea pe ceilalți democrați. De la un punct încolo, cînd numărul lor depășește o sută, o mie, un milion, nu îi mai percepem drept indivizi care formează un grup, o sumă de voințe – ci o masă personificată. Care poate fi controlată ca o singură persoană; așa da, asta putem gestiona mental. 

Alegerile par prea bine coordonate pentru a fi întîmplătoare. Hai să fim onești cu noi înșine: de cîte ori n-am zis „normal că a ieșit cutare” – nu pentru că anticipam obținerea majorității voturilor, ci pentru că percepția noastră era că are pîinea și cuțitul, trage sforile, controlează lucrurile. Mai ales că, în partea noastră de lume, suspiciunea este în toate – și chiar în istoria noastră recentă am văzut turism electoral, cumpărare de voturi pe scară largă, mită electorală.

Dar cine se va uita cu atenție la procesul de vot de la noi va vedea progrese uimitoare. Acum numai zece ani, românii luau cu asalt consulatele din străinătate din cauza secțiilor de vot insuficiente. Astăzi, procesul electoral este asistat de tablete, este filmat fără întrerupere (inclusiv la numărare), filmările sînt certificate de judecători. Orice proces-verbal al oricărei secții poate fi văzut pe Internet. Da, drumul are gropi și este prost marcat, dar sîntem pe acela către un stat de drept care face progrese. Nu sîntem nici pe departe singurii care n-au încredere în propriile scrutine.

Și pentru că tot se fac atîtea comparații între ascensiunea lui Călin Georgescu și cea a lui Donald Trump, care au în comun fie și doar multitudinea de afirmații absolut elucubrante, să ne uităm puțin peste Ocean. Vedem în jur că minciuna (sau temerea!) repetată de suficiente ori devine mainstream și legitimizată. Și astăzi, o treime dintre americani sînt convinși că nu Joe Biden a cîștigat alegerile în 2020, ci domnul Trump. Acum, însă, susținătorii acestuia acceptă senini rezultatul – și ignoră desigur absurditatea flagrantă că sistemul care le-ar fi furat în 2020 (chiar în guvernarea domnului Trump) le-a ținut „pe bune” în 2024 (în organizarea adversarilor săi politici).

Acum patru ani, însă, deznodămîntul scrutinului a fost extrem de complicat – inclusiv pentru că a fost mult, mult mai visceral contestat decît precedentele. Chiar de la vîrf (mai fuseseră cazuri, inclusiv notoria controversă Bush-Gore, decisă de Curtea Supremă în 2000 în favoarea republicanului), de către domnul Trump – și a degenerat în asaltul asupra Capitoliului. Susținătorii fostului președinte au reclamat atunci enorme sabotaje – orice, de la complotul „statului paralel” pînă la o uriașă camarilă pedofilă satanică. Insurgenții, majoritatea conspiraționiști, au fost surprinși să fie ei înșiși puși la zid de tribunalul opiniei publice drept uneltele unor conspirații adverse: nu manifestanți autentic nemulțumiți, ci parte a unui scenariu bine pus la punct din umbră și executat întocmai.

Am fost corespondent la Washington la toate scrutinele și învestiturile prezidențiale între 2004 și 2016. Am văzut erodarea încrederii în procesul electoral – alimentată de politicieni și entități; americanii și-au tras singuri covorul de sub picioare. În 2020-2021, noutatea a fost forța, notorietatea entităților care au zguduit prezidențialele. Fox News (principala portavoce republicană) i-a înfierat acerb pe producătorii sistemelor electronice de vot. Aceștia i-au dat în judecată; în 2023, Fox a trebuit să plătească 800 de milioane de dolari ca să nu fie date publicității detalii despre cum i-a mințit intenționat pe americani. Rudy Giuliani, faimosul fost primar al New York-ului, a contestat în tribunal 700.000 de voturi din Pennsylvania și a pierdut răsunător. A fost și el parte a procesului cu firmele de mașini de votare: a pierdut. Domnul Giuliani a pierdut și un proces de defăimare, intentat lui de două membre ale unei comisii electorale din Georgia, cărora le-a distrus viața acuzîndu-le de măsluire a voturilor și atrăgîndu-le un uriaș, enorm val de ură și amenințări cu moartea (procesul este în apel). În Texas, un reprezentant republican l-a dat în judecată pe fostul vicepreședinte Mike Pence, încercînd să-l forțeze să decidă (ilegal) cîștigarea alegerilor de către domnul Trump. Ați ghicit: și congresmenul a pierdut procesul.

În Statele Unite, de multe cicluri electorale încoace, membrii comisiilor electorale, oameni obișnuiți, s-au dat peste cap să le arate americanilor cum funcționează mașinile de vot (de fapt, niște terminale informatice), să participe la simulări ale întregului proces de votare, numărare, validare. 

Ca jurnalist, am fost martor direct al neregulilor absolut reale de la alegerile prezidențiale pentru România, în 2014. Am văzut furia oamenilor la Torino, sute și sute de români au stat la cozi ore-n șir. Excelentul cameraman Remus Țigoianu și cu mine aproape că am fost linșați pentru că, nu-i așa, TVR era văzută ca fiind „a Puterii”, deși tocmai munca noastră acolo dovedea imparțialitatea. Seara, românii și-au luat cu asalt propriul consulat și au dat foc intrării. Nici un moment, nici o secundă nu ni s-a spus din redacție ce să filmăm sau nu. Am reflectat exact ce am văzut – și a fost difuzat. Și atunci, și la alte alegeri am vorbit cu membri ai comisiilor electorale – din nou, oameni obișnuiți, ca noi toți, adesea speriați. Ani mai tîrziu, am văzut evoluția procesului electoral, cît de complicată și cu multiple redundanțe este întreaga procedură a votării, numărării, certificării – și, de la un ciclu electoral la altul, din ce în ce mai greu de fraudat în secția de votare.

Sigur, aș putea crede și eu că acea mulțime de la Torino, din 2014, a fost manipulată, asmuțită. Este posibil? Absolut. Nu este însă oare cel puțin la fel de plauzibilă nemulțumirea firească față de Puterea de la București, față de faptul că oamenii stătuseră ore-n șir la coadă, că dăduse-n clocot frustrarea față de autorități? Bun, conspirația poate contracara: „Nu a fost oare intenționată proasta organizare?”... Potrivit Briciului lui Hanlon, însă, nu are sens să explici prin rea-credință ceea ce poate fi impecabil atribuit prostiei. Și acum înlocuiți „prostie” cu notoriile tare ale statului român: incompetență și dezinteres. Vorbeam însă la început de principiul proporționalității – unui efect major trebuie să-i corespundă o cauză majoră. Cum să explici un haos la secțiile de votare prin incompetență? Nu, mai credibil e ca cineva să fie un genial păpușar. Trecînd peste, din nou, o uriașă absurditate: sistemul e haotic, dar oamenii din care e format sînt totalmente disciplinați, unul nu mișcă-n front cînd vine vorba despre extrem de riguroasele sfori cărora le sînt supuși. Nonsens total.

Și-atunci: poate că cea mai mare conspirație este, de fapt, realitatea: alegerile, în societățile dezvoltate (statut către care aspirăm să ajungem), chiar sînt „pe bune”. De-asta politicienii americani bagă miliarde în campanii: pentru că electoratul chiar trebuie convins. Ne vedem surprinși să dăm o șansă celei mai logice, dar și celei mai greu de acceptat concluzii: că acel vot  contează (deși ni se pare în regulă numai cînd cîștigă candidatul nostru, cînd cîștigă al lor e fraudă!). Că uriașele mașinării puse în joc chiar încearcă cu disperare să îl îmbie pe fiecare membru al agorei. Și nu din etos civic sau din moralitate, ci tocmai pentru supraviețuirea tuturor acelor mașinării (formate, de fapt, din oameni, oricît de impersonale ar fi), care au nevoie de repere absolut solide pentru ca societatea din și în care funcționează să nu se destrame, să nu facă implozie, trăgîndu-le în jos cu ea. Scrutinele sînt unul dintre aceste repere.

Da, recentul scandal TikTok poartă asupra corectitudinii informării și mobilizării la vot, nu asupra votului în sine, însă.

În statele democratice, corectitudinea alegerilor este menținută (desigur, sub lozinci, pancarte și pretexte morale) de entități, politicieni, autorități, observatori, ONG-uri care vînează neregulile – pentru a-și putea slăbi adversarii. Ca un aluat semielastic de care trage toată lumea: prea mult, se rupe; prea puțin, cade. Dar părțile se echilibrează reciproc. Rezultatul, poate paradoxal, funcționează, de fapt, în interesul societății. Iar în lumea de azi, în care punem absolut totul sub semnul întrebării, de la rotunjimea Pămîntului pînă la sexualitate, de la oameni pe Lună pînă la rasismul în matematică, într-o societate pe nisipuri mișcătoare, în care zi de zi avem senzația că parcă nimic nu mai e stabil, avem nevoie mai mult ca niciodată de certitudini. Mai ales ale regulilor pe care noi înșine ni le construim. Poate că alegerile ar trebui să fie una dintre ele – și nu luate de bune, ci tocmai contestate din toate părțile, ca să le asigurăm imparțialitatea. Sună ca o teorie a conspirației, dar s-ar putea să fie printre foarte puținele care să fie prielnice societății.

Mihai Melinescu este jurnalist de politică externă la TVR.