„Ce lecții învață oamenii din cruzimile pe care le aplaudă și pe care sfîrșesc prin a le suferi ei înșiși?” – suna teaser-ul unui articol publicat într-o prestigioasă revista americană de cultură acum vreo doi ani. Revistă de stînga, bineînțeles, căci așa sînt cam toate revistele prestigioase de cultură din America. Ironia cumplită este că articolul, apărut imediat după teribilul 7 octombrie 2023, vorbea despre israelieni care aplaudă cruzimea ocupației și, iată, au cunoscut și ei cruzimea. Astăzi citită, fraza sună altfel: te gîndești la palestinienii din Gaza care aplaudau cruzimea atacului din 7 octombrie, iar astăzi suferă cruzimea retorsiunii.
Titlul acelui articol reproduce, ca și mine, aici, titlul românesc al unui roman celebru din 1936, scris de Aldous Huxley. Cum titlul englezesc este Eyeless in Gaza, poate că ar fi fost mai corect să fie tradus Fără ochi prin Gaza ori, cu mult mai fidel și subiectului romanului, Fără vedere prin Gaza. Romanul lui Huxley nu se petrece în Gaza, titlul fiind doar o metaforă. De fapt, Huxley a împrumutat titlul dintr-o dramă în versuri a lui John Milton despre eroul biblic Samson, cel care și-a pierdut puterea confesîndu-se unei prostituate, a căzut în mîna dușmanilor săi, filistinii, care i-au scos ochii și l-au înrobit să tot învîrtă o piatră de moară care măcina. În Gaza, Samson moare eroic, cu puterea cumva recuperată (căci părul i-a crescut din nou în timp ce era în robie și legămîntul cu Dumnezeu a fost, astfel, restabilit), distrugînd templul filistinilor într-un mod care seamănă tulburător cu nebunia autodetonării teroriste, fiind, totuși, altceva. Așa cum se întîmplă cu toate textele sacre, episodul biblic este citit și răscitit în fel și chip în căutarea lecției pe care ne-o transmite. Iar titlul faimos al lui Huxley a fost preluat în presa lumii de foarte multe ori pentru a înțelege ce se întîmplă în Gaza sau, mai precis, cine umblă orb prin Gaza acum, distrugînd-o.
Istoria, însă, și mai ales istoria recentă, nu e text sacru și nici măcar o metaforă. Lecțiile ei sînt, cel mai adesea, evidente. Faptul că noi, trăitorii acestei istorii, înțelegem lucruri atît de diferite sau pur și simplu nu înțelegem nimic arată cît de îmbîcsite sînt mințile noastre, arată că uităm selectiv, că ne amintim imprecis și că nuanțăm subiectiv realitatea pe care o trăim nemijlocit. Uităm, de pildă, că războiul din Gaza a început ca războiul din Israel. Hamas a atacat Israelul pe teritoriul său. Apoi, linia frontului s-a mutat cîțiva kilometri la sud și Israelul a atacat Gaza. Însă primul front a fost pe teritoriul Israelului și primii civili masacrați au fost israelienii. Îmi repugnă logica „ai ucis civilii mei, ucid și eu civilii tăi” și nu despre asta e vorba; am doar impresia că uităm cum a început totul și ce anume a generat nebunia însîngerată din Gaza.
Ca în orice război, imediat se ridică problema umanitară. Imediat ne gîndim la copii și la mame, la bătrîni și la bolnavi, în fine, la civili. Lipsiți de apărare, ei sînt victimele inocente ale ostilităților militare. Ne ridicăm imediat în apărarea lor. E forma noastră de a reacționa civilizat cînd explodează sălbăticia în semenii noștri. Atît putem face, să spunem: „Luptați-vă voi, soldații, și măcelăriți-vă cît vreți, dar lăsați în pace mamele și copiii, bătrînii și bolnavii, lăsați în pace civilii care nu vor să lupte”. Pînă de curînd, în cazul războiului din Gaza, punctul acesta de vedere, umanitar, susținut de toată lumea, îmi părea orb și șchiop. Nu vedea și nu putea sau, mai bine zis, nu voia să vadă și nu voia să poată.
Eu cred că orice punct de vedere umanitar în privința războiului din Gaza uită ceva esențial. Hamas folosește ostatici și scuturi umane, se repliază în școli, spitale și moschei, unde a stocat arme, inclusiv rachetele cu care ataca Israelul. Hamas a mizat că, amestecîndu-se printre civili, armata israeliană nu are cum să îi lovească fără să facă victime civile. Hamas a mizat pe scandalul internațional astfel declanșat. Cu cît mai multe victime civile, cu atît revolta internațională anti-israeliană va crește – a anticipat Hamas. Și a anticipat corect. Cu cît revolta anti-israeliană e mai mare, cu atît uităm mai repede cine este, de fapt, Hamas, căci omenirea acceptă doar un singur mare criminal și întotdeauna de o singură parte, niciodată doi, de ambele părți. Israelul va deveni, așadar, ținta acuzațiilor de tot felul, iar Hamas face ce știe să facă foarte bine: se ascunde, laș. În Gaza, se ascunde în spitale și școli. În mintea lumii libere, se ascunde după noblețea unei civilizații pe care, de altfel, o urăște. Populația palestiniană a știut cine este Hamas și a acceptat, ba chiar i-a simpatizat pe teroriștii mișcării. Dacă ați auzit vreodată de vreun protest al unui civil palestinian împotriva faptului că Hamas sapă tuneluri și ascunde rachete sub școala copiilor săi sau sub spitalul unde ar fi mers el însuși dacă ar fi fost bolnav, să-mi spuneți și mie. V-ați gîndit vreodată că populația civilă palestiniană a acceptat să fie scut pentru Hamas? Veți spune că Hamas îi obligă sau că ocupația israeliană i-a adus în stare să facă asta, și admit că e foarte posibil. Dar e clar că populația civilă palestiniană a simpatizat și a susținut teroriștii știind bine cine sînt și ce fac. Populația palestiniană nu are nici măcar fragila scuză a poporului german care-l adora pe Hitler: „Vai, n-am știut nimic despre cuptoare!”. Palestinienii din Gaza știu ce face Hamas. Iar mărturiile ostaticilor israelieni capturați de Hamas pe 7 octombrie și eliberați ulterior converg, toate, într-un punct: au fost ascunși de Hamas în mai multe locuințe ale unor civili, care civili s-au purtat cu ei aproape la fel de bestial ca teroriștii. Palestinienii nu păreau să aibă o problemă cu faptul că Hamas le folosește casele, școlile, spitalele ca să ucidă israelieni.
Avem cumva un caz de vinovăție colectivă? Sînt, cu alte cuvinte, palestinienii din Gaza în aceeași situație în care sînt rușii care susțin războiul lui Putin sau în care au fost nemții care au susținut războiul lui Hitler? Firește că nu la o vinovăție în sens juridic mă refer, ci la o vinovăție în sens moral. Dar oricît de morală ar fi, vinovăția asta are consecințe directe.
Pe de altă parte, e limpede că, de cîteva luni, Israelul pare că a trecut de limitele unui război defensiv. Grație unei forțe militare și de informații excepționale, Israelul i-a ucis cam pe toți cei care au plănuit, condus și desfășurat atacul din 7 octombrie. Mai mult, palestinienii din Gaza au plătit și ei, cu vîrf și îndesat, susținerea pe care au acordat-o terorismului. De la un punct încolo, Israelul acționează excesiv și, prin asta, își pierde legitimitatea. Impresia generală e că Israelul nu mai vînează teroriști Hamas, nu mai urmărește nici măcar să pedepsească o populație pentru o vină colectivă, ci urmărește un veritabil genocid. E drept, Hamas continuă să existe, continuă să lupte, continuă să dețină vreo douăzeci de ostatici răpiți în 2023. Un Samson fără vedere dărîmă cu forță colosală totul, chiar cu prețul vieții sale.
