Cînd am ieșit din universitate, razele moi și piezișe ale soarelui m-au întîmpinat cu căldura unei invitații. Cum aveam o scurtă fereastră pînă la reluarea muncii de la birou, am profitat și mi-am cumpărat cîteva cărți de la Galeriile Kretzulescu. În drum spre planșetă, m-am așezat pe o bancă în fața Ateneului. Mereu mi-a plăcut să mă opresc și să admir porticul desăvîrșit al Ateneului Român, proiectat de Albert Galleron prin reproducerea proporțiilor fațadei posterioare a Erechtheion-ului de pe acropola ateniană. Să poți admira modul savant în care umbra îmbracă fiecare canelură are, în sine, parfumul unui privilegiu estetic și intelectiv de nerefuzat, dar, în acel moment, făceam altceva: trecusem deja de primele pagini din Oblomov de Goncearov, proaspăt achiziționată, iar personajul principal încă nu se ridicase din pat. Și nu doar că nu se ridicase, dar nici nu intenționa să o facă. În ciuda privirilor oarecum severe ale coloanelor ionice, pentru Oblomov lumea toată se reducea la locuința sa, iar grandiosul Petersburg la propria cameră, din nici un alt motiv decît alegerea unui mod de viață. Patul său slujea și de cameră de zi, și de birou. Cît despre plapumă, cred că nu greșim dacă vedem în ea o credincioasă tovarășă de viață. Am început să rîd și cum să nu o faci cînd un întreg capitol vorbește despre schimbarea poziției în pat, din orizontal într-o rînă, și despre discuțiile purtate doar în vederea amînării unor acțiuni necesare și, mai mult, chiar urgente?
În deschiderea romanului, Oblomov își desfășoară majoritatea activităților în pat: acolo citește, acolo scrie (sau, mai degrabă, nu scrie), dă ordine servitorului său fără a se ridica. Mi-l imaginam pe Oblomov în timpul unei conferințe Zoom, cu camera închisă și cu o voce răgușită, emisă în poziție orizontală, atunci cînd conferința ar fi luat turnura nefastă de a-l sili să găsească butonul unmute. În fața medalioanelor cu domnitori caracterizați de verticalitate, care au apărat de-a lungul veacurilor structura și rigorile statelor feudale românești, eu citeam apologia universală a orizontalității și procrastinării. Porticul Ateneului însuși părea să impună poziția erectă, dar, din paginile cărții, Oblomov silabisea: „Aici rămîn, sub plapumă e cald”. Iar eu eram prins între aceste două comandamente contradictorii: să-mi aliniez postura cu verticalitatea coloanelor sau să cad în dulcea delăsare a patului lui Oblomov? Atunci răspunsul spontan a fost un hohot de rîs, urmat de continuarea lecturii. În carte, Oblomov trebuie să scrie două scrisori, dar amînă mereu redactarea lor, meditînd la conținut, la formă și stil, la amănunte obositoare care necesită odihnă, sfătuindu-se cu prietenii, negăsind cerneală, sau toc, sau hîrtie. Ticluiește un plan anemic, apoi moțăie sau poate chiar meditează. Cînd se trezește, găsește alt motiv să amîne. Dacă ar fi fost contemporan cu noi, Oblomov ar fi avut căsuța de e-mail plină cu nenumărate mesaje de kind reminder. Și cum să nu rîzi atunci cînd îți amintești că ai și tu cîteva care te așteaptă de multișor? Cine oare nu a avut de scris propria scrisoare Oblomov, întruchipată într-un mesaj de răspuns sau telefon, amînată sine die, deși evocată mental zilnic sau chiar mai des? Cine nu a nutrit, aidoma personajului principal, speranța irațională că, dacă întîrzie suficient, poate nu va mai fi nevoie să o scrie deloc?
Dar Oblomov nu este singur în carte, doar cu plapuma lui. Pe lîngă Zahar, servitorul lui credincios care încearcă (sau doar mimează) să suplinească inactivitatea stăpînului, Andrei Stolz, prietenul său progresist, eficient și activ, cu un spirit german și riguros, încearcă mereu să-l urnească pe Oblomov, să-l smulgă din universul său mic, moale și cald, pentru a-l determina să-și atingă întreaga măreție a ființei, să-și împlinească destinul, numai că, pentru Oblomov, o inocentă lipsă de activitate este oricînd de preferat unei vrednicii neobosite puse în slujba unor idealuri neverificate ori chiar dăunătoare. Într-o astfel de zi, Stolz ar fi trecut grăbit pe lîngă Ateneu, aruncîndu-i o privire și notînd rapid ceva într-un carnețel, în timp ce Oblomov ar fi stat la soare, meditînd la fragilitatea vieții, sugerată de descompunerea norilor deasupra cupolei. Și eu eram lîngă el. Cu el, de fapt. Ei bine, chiar atunci cînd îmi treceau prin minte aceste digresiuni a apărut pisica. O ființă mică, pufoasă și tărcată, care a apreciat corect beneficiile obținute doar prin simpla asociere cu un mamifer mare, cald și destins. A urcat pe bancă, s-a lipit de mine și s-a ghemuit științific, începînd cu boticul cafeniu și terminînd cu vîrful alb al cozii, apoi a început să toarcă mulțumită. Dacă Goncearov ar fi fost acolo, ar fi exclamat: „Iată dovada zoologică a oblomovismului!”. Pisica și Oblomov sînt frați de spirit: ființe care înțeleg că viața e mai bună în poziția culcat covrig la soare, fără agende, diagrame Gantt și grafice de drum critic, fără amăgiri și deșertăciune. Probabil că scena era amuzantă în sine, pentru că turiștii mai îndrăzneți au început să ceară permisiunea să ne fotografieze.
Prin opțiunea lui deplin asumată, Oblomov protestează împotriva paradigmei eficienței care, așa cum s-a tot văzut în istorie, produce nu doar invidie și clevetire, sabotaje și delațiuni, ci chiar dezastre. Într-o lume din ce în ce mai grăbită, refuzarea obligațiilor de către Oblomov este expresia unui nonconformism și, paradoxal, o luptă pentru demnitatea ființei și pentru libertate. Libertatea de a amîna. De a te putea sustrage inevitabilului care, cel mai adesea, este futil și efemer. Uneori, chiar nociv. De a fenta agenda zilnică. Iar eu, după ce am rîs de relația specială dintre Oblomov și halatul lui credincios, am pactizat cu el și l-am simpatizat. Însă, exact cînd ajunsesem la paginile cele mai frumoase, am închis cartea și am zbughit-o la muncă. Citind beletristică în timpul lucrului, rămîneam în urmă cu predarea. Unde mai pui că era lipsit de etică. De etica muncii. Cu scufia pe cap, protejat între paginile volumului gros și confortabil ca într-o plapumă dublă, Oblomov a ațipit din nou, mulțumit că există oameni animați de sentimentul datoriei care fac proiecte dificile și reușesc să depășească provocările șantierelor pentru a-și vedea clădirile construite.
La rîndul ei, pisica a ridicat lenevos capul, a căscat, m-a privit cu oarecare nedumerire, apoi s-a cuibărit mai bine pe bancă pentru a-și continua siesta, sub razele piezișe și moi ale soarelui de septembrie care pictau subtil coloanele Ateneului. Pisica își permitea să amîne.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
