Peștișorul Babel se poartă în ureche. „Mic, galben, cu aspect de lipitoare, este probabil cel mai ciudat lucru din Univers. Se hrănește cu energia undelor cerebrale pe care le recepționează de la cei din jur, și nu de la propriul purtător. Absoarbe toate frecvențele mentale inconștiente din această energie – ele sînt nutritive –, apoi excretează în mintea purtătorului o matrice telepatică alcătuită prin combinarea frecvențelor gîndirii conștiente cu semnalele nervoase recepționate de la centrii vorbirii din creierul care le-a produs. Consecința practică e că, dacă-ți introduci un peștișor Babel în ureche, înțelegi pe loc orice ți se spune, în orice formă de limbaj. Ceea ce auzi e o decodare a matricei de unde cerebrale furnizate, de către peștișor, minții tale.” Așa este descrisă ciudata lighioană în Ghidul autostopistului galactic, volumul 1 „dintr-o trilogie de cinci”, publicat în 1979 de Douglas Adams, satirist, scriitor de science-fiction comic și de literatură absurdă, de origine (cum altfel?) engleză. Peste aproape o jumătate de secol, în septembrie 2025, compania Apple (cu care, ce interesant, Adams, mare amator de tehnologie, colaborează în anii ’80) lansează căștile AirPods Pro 3, la prețul de 249 de dolari. Împreună cu un iPhone compatibil cu Apple Intelligence (tehnologia de AI dezvoltată de Apple și integrată în sistemele sale de operare) și aplicația Traducere, căștile funcționează astfel: odată introduse în canalul auricular (lucru detectat automat de senzori), captează vorbirea unei persoane din jur prin microfoane integrate. Telefonul o procesează, o traduce aproape instantaneu într-o limbă selectată și o trimite înapoi în căști, unde este redată în limba utilizatorului.
Lansarea a fost numită de presa tehnologică „a Babel Fish moment” – metaforă universală folosită pentru a marca mai multe momente în dezvoltarea traducerii automate, începînd cu anii 2000: Google Translate, apoi diverse aplicații de traducere vocală ca Skype Translator ori Google Pixel Buds. Cu fiecare dintre acestea, invenția lui Adams s-a apropiat și mai mult de realitate. Despre AirPods Pro 3 se mai poate adăuga că pot funcționa bilateral dacă ambii interlocutori din conversație dispun de această tehnologie. Dacă nu, traducerea poate fi afișată pe ecranul telefonului astfel încît să poată fi citită de cei angajați în interacțiunea verbală. Funcția poate fi integrată și în apeluri telefonice sau conversații online. La lansare, suportul lingvistic a inclus limbile engleză, franceză, germană, portugheză și spaniolă, alte limbi moderne urmînd să fie adăugate progresiv. Bineînțeles că putem anticipa (ne)liniștiți extinderea și rafinarea capacităților pînă la traducerea universală, promisă de peștișor. Așa că, total nesurprinzător, un val de reacții entuziaste a fost stîrnit printre teoreticieni ai comunicării, filozofi, sociologi și experți în tehnologie, care au construit scenarii optimiste vizavi de potențiale transformări radicale ale societății planetare. Dispariția barierei lingvistice ar putea duce, printre altele, la: voci egale pentru culturile mici, vorbitoare de limbi non-globale, în conversațiile internaționale; colaborări transfrontaliere în absolut orice domeniu; eliberarea creierului uman de sarcina decodării mesajelor și concentrarea asupra elementelor extralingvistice – postură, expresie facială, ton (conținut emoțional), care favorizează apropierea de „celălalt”. Astfel, aceste consecințe promit dispariția conflictelor, a singurătății chiar. Pe scurt, o frăție universală.
În acest punct al discuției, e util să observăm cum vechea utopie a unei limbi pămîntene unice este reluată, dar în formă digitală. Probabil vă amintiți de articolele de la această rubrică, din trecut, care s-au referit la aspirația iluministă către o limbă „rațională”, universală (a lui John Wilkins), menită să elimine orice ambiguitate din comunicare prin reflectarea ordinii lumii în structurile lingvistice. Poate știți de G.F. Leibniz și limbajul lui simbolic, destinat a rezolva disputele filozofice prin calcul. Probabil vă amintiți și de Esperanto sau Volapük, din secolul al XIX-lea, care mută pronunțat accentul spre pacifism în credința recuperării simbolice a unității lingvistice pierdute la Babel, care ar favoriza o lume mai puțin violentă. În secolul nostru, ideea comunicării perfecte se realizează tehnic prin limbajele formale din calcul și procesarea informației. Iar acum, cu traducerea automată, pentru prima dată în istorie, utopia transparenței lingvistice totale pare realizabilă tehnologic. Nu mai avem nevoie de o limbă unică – oricum acest vis nu s-a realizat niciodată, iar eșecul a fost mereu explicat printr-o serie de factori exteriori limbii: lipsa motivației personale, lipsa sprijinului statal și administrativ, lipsa unei organizări educaționale în acest sens etc. Dar, dacă toate aceste condiționări externe ar dispărea, ar dispărea și conflictele? Traducătorul universal pare soluția ideală, el simulează unitatea lingvistică desăvîrșită: fiecare e liber să-și vorbească limba maternă, nu e nevoie de motivație intrinsecă, nu se fac eforturi de memorare, nu e nevoie nici de formule educaționale speciale, nici de sprijin instituțional.
Dar să ne întoarcem la peștișorul nostru. Presa tehnologică, entuziastă, invocă Babel Fish ca simbol al comunicării perfecte, dar uită finalul descrierii din Ghid: „Între timp, bietul peștișor Babel, prin înlăturarea eficientă a tuturor barierelor de comunicare între diversele rase și culturi, a provocat războaie mai numeroase și mai sîngeroase decît orice altceva din istoria creației”. De fapt, Adams, el însuși pasionat de tehnologie, ironizează entuziasmul de acest tip. Numele Babel nu e ales întîmplător, desigur. Într-o satiră fină, simbolul biblic al neînțelegerii universale devine numele unui peștișor „de o utilitate năucitoare”, care pare menit să-i pună capăt. Și, dacă neînțelegerea ar fi fost doar una de traducere, poate că bizara creatură și-ar fi îndeplinit menirea. Să ne oprim un pic, așadar, asupra poveștii din Facerea, unde se spune clar că „tot pămîntul avea o singură limbă și aceleași cuvinte”. Dacă tot vorbim despre traduceri, comparînd propoziția din Biblia românească cu versiunile englezească, grecească și ebraică, observăm un polisemantism în tradițiile mai vechi care sugerează o umanitate „cu o singură voce”. Imaginea care se conturează nu e doar aceea a unei limbi comune, ci a unei comunități perfect coordonate, în care oamenii nu doar se înțeleg, ci par să vorbească și să gîndească la fel. Privit din acest unghi, episodul Babel ca separare a limbilor este doar aspectul evident, cel vizibil, cel superficial al fenomenului. În adîncime, prin precizarea biblică ulterioară că oamenii au fost împrăștiați „pe toată fața pămîntului”, înțelegem: comunități separate geografic, în medii înconjurătoare diferite, care își pornesc istorii diferite și moduri distincte de a extrage sensul din realitate. Nu numai limba îi va separa pe acești oameni, ci straturi profunde, invizibile, de experiențe, emoții, valori culturale și feluri de a privi lumea, care, toate, le organizează gîndirea. Unele își vor găsi expresia explicită în limbaj, altele se vor regăsi implicit, un alt segment va fi imposibil de pus în cuvinte. În formularea lui Daniel Everett, ceea ce îi va separa va fi „materia întunecată a minții” (concept original detaliat într-un articol anterior). În aceste condiții, admițînd că ar exista, traducerea perfectă ar face vizibile doar cuvintele, nu și universurile de sens care le susțin. Diferențele de identitate, istorie, valori, interese, sentimente, aspirații și dorințe vor fi tot acolo, nu vor dispărea prin traducere.
Să deducem că diferența între materiile noastre întunecate e un lucru rău? Ar fi omogenizarea (eventual forțată) a culturilor soluția prin care se va stinge orice conflict? Everett e categoric: „variabilitatea materiei întunecate a minții de la o societate la alta e fundamentală pentru supraviețuirea omului pentru că provine din diversitatea ecologică a speciei noastre, pe care o și susține”. Cu alte cuvinte, omenirea supraviețuiește tocmai pentru că nu este uniformă. Și, dacă tot am adus SF-ul în discuție – pe nedrept considerat gen minor între producțiile literare, din moment ce găsim aici unele dintre cele mai interesante străfulgerări ale inteligenței umane –, să ne amintim de Star Trek: The Next Generation și de episodul în care apare civilizația Borg. Borg e un colectiv de miliarde de ființe cibernetice hibride (materie organică plus implanturi de nanotehnologie), interconectate, care au aceleași gînduri și scopuri. Nu se reproduc convențional, ci asimilează indivizi și tehnologii din alte specii și lumi, îmbogățindu-și astfel capacitățile. Scopul final e să devină o singură entitate „perfectă”, prin asimilarea tuturor formelor de viață, instaurînd astfel liniștea și ordinea în Univers. Ocupînd deja două cincimi din galaxie, Borg este cea mai de temut amenințare; aproape că ajunge să distrugă Federația, iar căpitanul Jean-Luc Picard este capturat și asimilat. Acum, el e Locutus of Borg, purtătorul de cuvînt al colectivului, nod central al rețelei; și, pentru că cunoaște perfect strategiile Federației, Borg capătă brusc un avantaj insurmontabil. Din fericire, în final, trupul lui Picard e recuperat pe nava USS Enterprise, dar căpitanul e încă conectat mental la colectivul cibernetic. Echipajul folosește această conexiune neurală pentru a trimite un semnal către conștiința colectivă, prin care îi induce comanda sleep, care se propagă instantaneu prin toată rețeaua și face ca Borg să intre într-o stare generală de inactivitate temporară („regenerare”). Rezultatul e un fel de colaps al sistemului: coordonarea dispare, stabilitatea se pierde și nava Borg (un cub gigantic) explodează.
Conceptul e interesant pentru că, paradoxal, forța civilizației Borg este și slăbiciunea ei. În absența diversității mentale și a filtrelor individuale, nu există rezistență internă. Eficiența enormă vine cu vulnerabilitatea totală. Este exact opusul societăților umane, unde mințile și culturile sînt diferite, iar diversitatea aduce rezistență. De aceea, episodul e interpretat ca o metaforă despre pericolul uniformității totale, fie ea biologică, politică sau tehnologică. Tot așa, cred eu, în eșecul adoptării unei limbi unice trebuie să vedem nu un accident istoric, datorat lipsei voinței politice sau infrastructurii necesare, cît un indiciu asupra naturii umane care nu va fi abolită nici de traducerea universală: diferența este o trăsătură constitutivă a psihicului nostru. Psihicul este ambivalent. Pe de o parte, e crucial pentru supraviețuire să ne „integrăm” social; pe de alta, mintea funcționează (și) pe apărare, competiție, dorință de delimitare, nevoie de control, care se manifestă în comportament de diferențiere, prin distanțare. Rezistența minții față de uniformizarea lingvistică e, simultan, mecanism de protecție și factor de asigurare a creativității. Printr-o limbă/traducere universală se dorește reducerea pînă la eliminare a tensiunilor, a fricțiunilor, dar se uită că acestea sînt și surse de creație, nu numai de conflict. Din această cauză, orice lucru bun anticipat de apărătorii entuziaști ai căștilor de traducere va veni la pachet cu o dinamică opusă: deschiderea cu retragerea, transparența cu hipervigilența, supraexpunerea psihică cu saturația și oboseala. Bineînțeles, dacă peștișorul Babel va deveni vreodată realitate tehnologică, nu cred că va rezolva ceea ce pare să promită, însă sigur va adăuga un strat de complexitate, în toate direcțiile. Dar simt că explicația conflictelor nu se epuizează nici în limbă, nici în cultură, nici în ceea ce numim vag „natura umană”, așa că data viitoare va trebui să mergem în adîncime încă un nivel – complicînd lucrurile, desigur.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
