Într-o lume în care adolescenții sînt tot mai des absorbiți de ecrane, iar emoțiile reale sînt filtrate prin notificări și like-uri, există încă locuri în care oamenii învață să se privească în ochi. Să se asculte. Să se înțeleagă. Un astfel de loc este o sală de clasă care, din cînd în cînd, se transformă în scenă. Acolo, sub îndrumarea profesoarei de limba română Alina Stârcea, cîțiva liceeni descoperă nu doar arta teatrului, ci și ceva mult mai greu de definit: curajul de a fi ei înșiși. De a-și spune povestea. De a-și înfrunta fricile. Trupa Aletheia Nyx nu e doar o trupă de teatru. Este, pentru mulți dintre acești copii, un spațiu de respiro. Un loc în care vulnerabilitatea este înțeleasă. În care tăcerile spun la fel de mult ca replicile. În spatele acestui univers se află o profesoară care, deși nu a urcat pe scena pe care și-a dorit-o în adolescență, a reușit ceva poate și mai important: să o construiască pentru alții.
Dacă ar fi să vă întoarceți la momentul în care ați vrut să dați la Teatru, ce simțeați atunci? Și ce a rămas din acel vis în ceea ce faceți azi?
Cred că voiam să mă pot exprima sub toate formele pe care le simțeam în mine. În adolescență, eram în timpul căutărilor, simțeam nevoia să dau glas și altor ipostaze ale mele, pe care, în lumea reală, nu aș fi putut să le exprim. Aveam nevoie de autenticitate, presupun. Visul a rămas același. Să îi învăț pe copii, prin teatru, să fie sinceri, autentici, să se găsească pe ei prin diferitele interpretări.
În ce moment ați simțit că teatrul nu mai e doar o dorință personală, ci ceva ce trebuie dăruit mai departe?
Din 2001 m-am angajat ca profesoară. Mi-am ajutat atunci o colegă cu trupa de teatru a colegiului. Din 2005 am preluat eu trupa. Atunci am simțit că asta aș vrea să fac toată viața. În 2025 a fost un alt moment în care am fost la un pas de a renunța. Este momentul în care m-am separat cu trupa de școala unde predam. Nu mi s-a impus de către școală să nu mai fac teatru, doar că mai multe întîmplări m-au determinat să simt că așa trebuie. Inițial, am vrut să renunț de tot, dar mai multe evenimente au conlucrat să o iau cumva de la capăt. Karis, fata mea, mi-a cerut să nu renunț, să continui cu teatrul (și ea este în trupă de la 10 ani, acum fiind în clasa a XII-a, așa cum și băiatul meu, Andru, a fost în trupă timp de șase ani), fina mea, Georgina Marin-Mihăiță, fostă elevă a mea, fostă membră a trupei, mi-a propus să facem o asociație, doamna Raluca Trifan, o mămică a unei eleve, care era și ea în trupa de gimnaziu, mi-a zis poate cel mai ferm: „Nu vă las să renunțați!”. Și așa s-a născut, în februarie 2025, Asociația Nuanțe și Reflecții, care a oferit cadrul legal al funcționării trupei. Președinte este Georgiana, iar doamna Trifan se ocupă de contabilitate și documente. Colaborez pentru coregrafii cu Irina (Măgdălinoiu Petrache) și Emma (Giuroiu, tot o elevă). Actualmente, trupa este alcătuită din elevi din mai multe școli și licee.
Cum s-a născut trupa Aletheia Nyx și ce înseamnă acest nume pentru dumneavoastră?
Cînd mă pregăteam pentru admiterea la facultate, am descoperit cîțiva termeni care m-au impresionat – karis (care înseamnă „iertare” în ebraica veche și „har” în limba greacă) și aletheia (care înseamnă „frumusețe” în ebraica veche și „adevăr” în greacă). M-am hotărît la 18-19 ani că, dacă am băiat, să îi pun numele Andrei (andros însemnînd „bărbat”, și să îi zic Andru), iar, dacă am fată, să se numească, evident, Karis. În cazul în care aș fi avut a doua fată, să îi pun numele Aletheia. Dumnezeu mi-a oferit un băiat (Andrei, căruia în spun Andru) și o fetiță, Karis. La un moment dat, în 2009, ni s-a cerut să dăm un nume trupei de teatru. Am ales Aletheia, pentru că trupa este a doua mea fetiță. Cînd, din diferite motive, am decis să mă separ cu trupa de școala în care o creasem inițial, am adăugat termenul Nyx. Noaptea este sursă profundă de inspirație. Și avem și un pseudonim – Trupa din sufragerie. De doi ani, spațiul în care repetăm este exclusiv o sufragerie dintr-un apartament de două camere. Și avem trupă mică (gimnaziu), trupă mare (liceu) și trupă de seniori (adulți).
Ce simțiți cînd îi vedeți pe elevi pe scenă, jucînd texte pe care le-ați scris pentru ei?
Bucurie, împlinire. Îmi place să îi văd că se autodepășesc. Cred că acest cerc de teatru este spațiul în care copiii se educă, își formează o conduită, care îi ajută să devină oameni mai buni. De aceea, întîi îi cunosc, apoi creez roluri care să îi facă pe scenă să își depășească limitele, fricile, să fie într-o postură în care să învețe ceva, să aibă o replică prin care să se nască o revelație. Uneori am creat roluri care le corespundeau perfect, tocmai pentru a se autoanaliza. Alteori, am creat exact opusul. Poate fi interesant să fii „în pielea celuilalt”, poate devii mai empatic, poate înțelegi unele motivații. Alteori am creat roluri care să îi ajute să se autodepășească. O fire timidă și introvertită cu un rol al unei persoane puternice și extrovertite poate învăța de la personaj să se deschidă, un extrovertit, jucînd rolul unui introvertit, se poate tempera. Alteori, desigur, transfigurat, ca într-un produs artistic, i-am pus să își joace propria „dramă”, un moment dificil, ca să se vindece.
Cele opt premii obținute recent sînt impresionante. Dar, dincolo de premii, care e cea mai mare reușită a acestei trupe?
Că renaște. Cumva. Am momente de descurajare. Dar în 20 de ani s-a întîmplat mereu ceva care să îi dea din nou aripi și o nouă formă. Nu știu cît va dura, generațiile se schimbă, părinții se schimbă. Uneori poate fi o luptă. Sper să găsesc în continuare oameni dedicați, care să înțeleagă că îmi doresc atît artistic, cît și uman, să îi fac pe copii să crească. Prin teatru devenim puternici.
Ați observat schimbări la elevi după ce intră în trupă? Ce se transformă, concret, în ei?
Da. De multe ori. De cele mai multe ori în bine. Capătă mai multă încredere în ei. Învață lucrul în echipă, devin mai atenți, mai empatici, mai responsabili, mai organizați, învață să comunice asertiv. Cu cît au mai multe sarcini în trupă, cu atît evoluează pe mai multe planuri. Unii nu sînt implicați doar în jocul scenic, se ocupă, alături de mine, de organizare, înscrieri, supravegherea trupei mici, organizarea deplasărilor etc. Acești copii se dezvoltă într-un mod complex. Am avut în trupă și copii cu cerințe educaționale speciale. Pentru ei a fost fantastică transformarea în bine. Mai ales în ceea ce reprezintă socializarea, încrederea în ei. Am două exemple minunate, copii de care sînt extrem de mîndră – Matei Ulea și Filip Rădulescu. Dar nu este mereu așa... sînt copii care au plecat din trupă rapid. Pînă și asta înseamnă ceva. Au învățat să aleagă.
Credeți că teatrul poate fi o formă de „salvare” pentru adolescenții care se simt pierduți sau singuri?
Interpretînd un rol poți consuma o traumă, o limită, poți depăși o teamă. Descoperi oameni cu aceleași pasiuni și se nasc noi prietenii.
Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fii profesor, dincolo de predarea materiei?
Am devenit profesoară din comoditate. Terminasem facultatea și voiam la mare, așadar am dat un interviu și am fost angajată începînd cu septembrie, la un liceu. Două luni libere! Sincer, îmi propusesem să încerc meseria de profesor, fiind convinsă că nu voi face acest lucru. Dar am descoperit că iubesc copiii. Mi-au răspuns și ei cu aceeași dragoste. Și au trecut 25 de ani aproape... Predau cu pasiune, cu responsabilitate, cu implicare. Dar încerc prin tot ce fac nu doar să informez, ci să și formez.
Există un moment în care ați simțit că ați ajuns cu adevărat la sufletul unui elev? Credeți că un profesor poate schimba destinul unui copil?
Da, eu simt că am ajuns la sufletul mai multor copii. Un exemplu emblematic este relația mea cu un băiat cu tetrapareză spastică, Matei Ulea. Matei m-a iubit și eu l-am iubit, din prima clipă, în clasa a V-a. Poate nu mulți au crezut în el. Dar eu da. Mi-a fost elev pînă în clasa a XII-a, mama lui îmi este o dragă prietenă, ne-am apropiat după ce el mi-a devenit elev. Am făcut front comun cu părinții lui, pentru binele lui. Un copil în scaun cu rotile, care nu putea să scrie, dar o dulceață de om. Nu mi-am pierdut speranța. Părinții au avut încredere în mine. I-am cerut să scrie temele pe calculator, cu singurul degețel pe care îl putea folosi. Dacă un test pentru un copil normal putea fi finalizat în două ore (test de Evaluare Națională), pentru el putea dura cinci-șase ore. Părinții nu m-au acuzat că hărțuiesc copilul sau că îl discriminez, că îi cer prea mult etc. Au spus că eu știu mai bine. Și l-au lăsat să depună acest efort, cu momente de plîns și senzația de neputință. Stăteam după ore cu el, în pauze, vorbeam despre ceea ce simte, despre viața lui personală, îi ascultam frustrările, i le înțelegeam, dar nu cedam. La Evaluare Națională a luat aproape 8. La liceu, i-am cerut să scrie cu diacritice, să citească și să învețe la fel cum ceream tuturora. I-am dat 2 cînd nu a făcut ceea ce trebuia. Părinții au avut încredere în mine. Matei a luat 9,50 la bacalaureat la limba română. A devenit student și și-a luat licența. Este la master acum și scrie mesaje pe telefon și eseuri pe laptop cu același deget funcțional, mai repede decît mine. Ne iubim la fel de mult ca în prima zi de clasa a V-a. Poate și mai mult. Pentru că anii ne-au făcut să ne simțim ca o familie.
