● U2, Days of Ash, Island Records, 2026.
Există două feluri de a vorbi despre nedreptate. Activistul vorbește despre ceva exterior lui. Un conflict, o cauză, o crimă. Predicatorul vorbește din el însuși, din poziția autorității morale, cu brațele deschise spre o congregație mereu de acord cu el. U2 a oscilat între cele două poziții de cel puțin trei decenii, dar parcă niciodată tensiunea nu a fost atît de vizibilă ca pe Days of Ash, un EP de șase piese lansat fără mare tam-tam la începutul lui 2026. Produs de Jacknife Lee, irlandezul a cărui semnătură stă bine-mersi și pe ultimul album al formației născute în Dublin, Songs of Experience (2017), proaspătul release încearcă să smulgă grupul din bombastica obișnuită. Intenția e audibilă: un sound care vrea să amintească pe undeva de sinceritatea și urgența angulară a anilor ’80, care, la o adică, îl poate evoca mai degrabă pe Achtung Baby (1991) decît pe War (1983). E foarte posibil însă ca asta să fie și problema lui, faptul că sună, în mare parte, ca un fel de amintire îndepărtată. Aș putea bănui că Days of Ash este o operă construită cu ceva nostalgie, dar și cu grijă pentru critică, cea care-i reproșase band-ului tocmai excesul de grandoare rockistă. Nu mai e atît de impotent și autosuficient ca alde Songs of Innocence și Songs of Experience. E în schimb inegal și uneori prea blînd pentru propria urgență, dar are și ceva vitalitate în locurile potrivite. Lee încearcă să dezumfle grandiozitatea în care irlandezii au băltit de multă vreme încoace. Basul lui Adam Clayton e mai în față, The Edge e mai reținut, Larry Mullen Jr., mai direct. Chitara este, de data asta, mai palatabilă, mai puțin interesată să umple tot spațiul disponibil. Iar asta, departe de a fi vreo revelație, e o ameliorare reală. Days of Ash e și un EP despre oameni concreți, nu despre cauze abstracte. Renée Nicole Macklin Good, mamă a trei copii, împușcată în Minneapolis pe 7 ianuarie 2026 de un agent ICE, descrisă ulterior de guvernul american drept „teroristă domestică“. Sarina Esmailzadeh, 16 ani, ucisă în bătaie de forțele de securitate iraniene în 2022, regimul susținînd apoi că s-a sinucis. Awdah Hathaleen, profesor de engleză și activist palestinian nonviolent, împușcat mortal în Cisiordania de un colonist israelian în iulie 2025. Trei morți, trei piese. Pune-l aici și pe Taras Topolia, muzician ucrainean devenit soldat, cunoscut de Bono pe un peron de metrou la Kiev în 2022, cînd irlandezii cîntaseră acolo la invitația lui Volodimir Zelenski. El e viu, dar cîntă pe o piesă cam moartă. Bono, că de el nu scosesem încă nici un cuvînt, nu predică despre nedreptate în general, ci pronunță nume. Activistul din el apare tocmai acolo, în lista de morți specifici, în refuzul abstracțiunii. Predicatorul nu se poate ține deoparte însă. Apare și el în refrenele largi, în sloganurile perorate de pe podium, în „the power of the people is so much stronger than the people in power“, repetat de trei ori, ca și cum repetarea l-ar face mai puțin uzat, mai puțin șablonard. Să nu mă amăgesc singur, Days of Ash rămîne totuși doar prologul albumului anunțat pentru acest an, momentul în care vom vedea dacă Jacknife Lee va cîștiga sau dacă Bono va rezista și de data aceasta salvării.
Paul Breazu este jurnalist.
.jpg)
