● Angine de Poitrine, Vol. II, Self-released, 2026.
„Eu îi zic muzică de albine, pentru că sună ca o insectă care se plimbă în jurul urechilor tale.” E o definiție un pic mai bună decît ar putea livra cronica asta, pînă la urmă. Și, totodată, o definiție care explică de ce hype-ul din jurul lui Angine de Poitrine, duo-ul din cartierul Chicoutimi al orașului Saguenay (Québec, Canada), a ocultat în bună măsură muzica pe care ar fi trebuit să o servească. Există o scenă în interviul acordat în aprilie anul acesta publicației Rock&Folk în care Khn de Poitrine explică de unde vine numele trupei. „Microtonalitatea poate cauza niște fricțiuni armonice extreme”, spune el. „Treaba asta dă un fel de scîrțîit, ca o ciupitură în inimă, un spasm, o mică senzație anxiogenă. Exact ca angina pectorală.” Povestea o știe acum aproape toată lumea: Khn și Klek de Poitrine – nimeni nu le știe numele reale, chiar dacă o sumedenie de internauți bolnavi de spionită au încercat să-i deconspire – cîntă împreună de la vîrsta de 13 ani, au trecut prin tot felul de proiecte, au lucrat în construcții în pandemie și au devenit Angine de Poitrine dintr-un motiv destul de prozaic. Fuseseră antamați de două ori în aceeași săptămînă la același club din Saguenay și nu voiau ca lumea să recunoască trupa la al doilea concert. Soluția a venit de la sine – niște măști din papier-mâché cu nasuri de furnicar, costume cu buline alb-negre, alt nume – și a devenit, în timp, și identitate, și concept. Apoi a continuat așa: o sesiune a radioului american KEXP, înregistrată la festivalul Trans Musicales din Rennes în decembrie 2025 și postată pe YouTube două luni mai tîrziu, adună vreo zece milioane de vizualizări în cîteva luni; cópii ale primului LP, Vol. 1, ajung să se vîndă pe Discogs cu mai bine de 1.500 de dolari; Dave Grohl declară că, ascultîndu-i, îi explodează capul; Google umple, în onoarea lor, pagina cu buline negre dacă le scrii numele în motorul de căutare; presa de peste tot, fie ea canadiană, franceză, americană sau de aiurea, se repede către ei cu creioanele bine ascuțite. Suficient?
Ei bine, problema cu hype-ul de această magnitudine e că el creează un produs înainte ca produsul să existe. Vol. II, lansat pe 3 aprilie, a trebuit să apară în umbra acestei legende apărute de niciunde, iar asta poate fi o presiune pe care puține trupe o gestionează tocmai bine. Angine de Poitrine a reușit s-o facă însă decent. Albumul ăsta e bun, te ține, are calitatea aia de-a te pocni un pic în moalele capului, deși nu e neapărat ceva nemaiauzit. E adictiv în felul specific al muzicii lor: repetitiv și psihotic, ludic și imprudent, cu acea proprietate aparte a microtonalității pe care Khn o descrie ca pe un limbaj dublu față de cromatica obișnuită. Spre deosebire de Vol. 1, care se sprijinea mai vizibil pe influențele rock-ului turcesc și pe fricțiunile orientaliza(n)te ale primelor experimente, Vol. II sună parcă concentrat, mai captiv unui „limbaj care se înrădăcinează tot mai mult într-o estetică a groove-ului”, cum îl descria însuși Khn. Looper-ul rămîne instrument central: Khn construiește straturi deasupra straturilor în timp real, basul-chitară cu două grifuri producînd sunete despre care nu știi exact de unde vin. „Fabienk”, single-ul care a circulat cu o viralitate dementă înaintea lansării albumului, rezumă perfect formula: groove care se strînge ca un șurub, microtonalitate ce virusează structura ritmică pînă cînd nu mai știi dacă asculți rock sau dacă ai intrat în transă din cauze naturale sau – de ce nu? – artificiale. „Mata Zyklek” și „Yor Zarad” confirmă faptul că formația poate să producă niște arcuri electrice de toată frumusețea. Referințele asumate, de la Gentle Giant la Lounge Lizards, de la Zappa la Captain Beefheart, gamelanul indonezian, muzicile orientale, stropul de acid, nu se aud ca niște influențe foarte transparente. King Gizzard & the Lizard Wizard explorează același teritoriu pe Flying Microtonal Banana, dar cu lejeritatea unui grup care colecționează genuri și microgenuri ca pe surprizele Turbo. Horse Lords îl practică și ei cu o rigoare aproape academică. Battles împing matematica ritmică și math rock-ul pînă la limita dintre groove și calcul pur. Angine de Poitrine pot fi undeva între toate astea și nicăieri, în același timp, fiind mai satirici decît Horse Lords, mai groovy decît Battles, mult mai puțin plurivori decît King Gizzard și cu un simț al umorului care poate ține de tradiția zappiană atunci cînd strigă distorsionat, în mijlocul piesei, „Hail Santana!”. Că Vol. II nu e capodopera pe care milioanele și milioanele de vizualizări par să o promită nu e o problemă a albumului, ci o problemă a contextului în care a apărut. E chiar motivul pentru care „muzica de albine” făcută de Angine de Poitrine funcționează cel mai bine ascultată fără mari așteptări.
Paul Breazu este jurnalist.
