● Gri, Dezrădăcinat, Front Productions, 2025.
● Grimus, Spre lumi neumblate, Overground Music, 2025.
Rock-ul alternativ românesc continuă să se perfecționeze în a promova nostalgii nouăzeciste. Anii ’90 ne-au oferit educația muzicală cea mai diversă și mai intensă, printr-un concurs de împrejurări ce include entuziasmul post-comunism, MTV-ul, timpul liber și, bineînțeles, pirateria muzicală – legiuitorii vremii erau ocupați cu altele, nu erau atenți la ceea ce avea să formeze cîteva generații cu un etos destul de anarhic.
Toată lumea își făcea studiile pe software piratat, instituțiile statului și inițiativele private funcționau deopotrivă din documentație și software piratate, traducerile literare erau pasiuni editoriale ilegale, la fel mare parte din ce însemna cultură populară. În consecință, o bună parte din creativitatea românească – muzicală, literară, cinematografică, software – își are fundația în acel ilegalism tacit ori măcar în nostalgii legate de acesta, pe care parcă la Cluj le simțim mai intens ca în alte părți.
De exemplu, Gri, una din trupele premiante la Posada Rock 2025, a ieșit recent cu un material ce oscilează între grunge și nu-metal, nu chiar în extremele comerciale ale genurilor, ci mai degrabă între un Bush și un Godsmack. Numeroși invitați completează piesele și cu alte referințe similare din aceeași sferă – cînd trupa vrea să bată înspre nu-metal au sprijinul lui DJ Wicked (La Familia), cînd vrea să bată spre Alice in Chains îi are invitați pe Bogdan Mezöfi (Grimus) și pe Mihnea Blidariu (Luna Amară).
Dintre antemergătorii din părțile noastre poate Implant Pentru Refuz le sînt o influență din tinerețe, deși nici Gri nu mai sînt în floarea vîrstei – în urmă cu 10-15 ani îi puteai găsi pe vocea Mihai Șarlea și chitara Ciprian Sava cîntînd prin cluburile clujene sub numele Front, probabil prima trupă de la noi cu baterist de sex feminin (Julia Kocsis, actualmente la Semnal M). Acum de tobe se ocupă tînărul Paul Gaciu, iar la chitară pe album mai apare mercenarul Doru Nedelcu. Se evidențiază puternic basul lui Adrian Turcu, cel care a primit premiul basiștilor la Posada Rock și e un ingredient-cheie pentru texturile nouăzeciste ale materialului.
Și pentru că i-am pomenit pe Grimus, au și ei un album nou cu care aniversează 20 de ani de activitate, marcați prin publicarea pe vinil a materialului. N-au prins chiar anii ’90, dar și ideile lor sînt puternic ancorate acolo: în trecut aveau mai mult Radiohead și Placebo, pe albumul nou parcă e mai mult Muse. Materialul e mai dens chitaristic, cu cîteva solo-uri prog-rock prelungite și tobe mai puternice, mai puțin baladist-romantic decît la ocazia trecută cînd am comentat asupra lor, mai anxios. Și ei apelează la invitați: două duete cu voce feminină (Ada Morar) și o contribuție hip-hop a lui Raul Stan din care rezultă un fel de Linkin Park transilvănean.
Trupa continuă să fie indecisă liric, alternînd versurile în engleză și română; în schimb, se alternează mai puțin vocile, pe majoritatea pieselor împletindu-se ingenios ambele voci – Valentin Rauca și Bogdan Mezöfi –, de aici un plus de omogenitate sonoră.
Douăzeci de ani și un catalog de șase albume înseamnă că nu mai vorbim la Grimus de tinere talente transilvănene, ci de un grup care a trecut în clasa veteranilor rock-ului alternativ românesc, diversificînd o scenă locală cîndva dominată de Luna Amară (despre Kumm se zice că ne-au trădat pentru București). Laolaltă cu sus-pomeniții Gri și cu alte grupuri clujene cărora pandemia le-a pus frîne, dar sînt pe cale să explodeze (Zimbru, Dean Klooge), putem să ne lăudăm cu o „scenă rock clujeană” în cel mai puternic sens, comparabilă cu a tinereților celor de la Compact și Celelalte Cuvinte.
