Dicționarele recurg foarte des, în explicarea originii unor interjecții, mai ales a celor care exprimă stări emoționale, la formule comode de tipul „creație expresivă” sau „onomatopee”. Sînt însă și multe cazuri de interjecții care au fost în mod clar preluate din alte limbi: de exemplu, haide este un cuvînt împrumutat din turcă (și răspîndit în tot spațiul balcanic), iar iată e de origine slavă (mai exact, bulgară). Interjecțiile pot trece ușor dintr-o limbă în alta, prin contact direct între vorbitori, mai ales pentru că se pot detașa din enunț: sînt de obicei izolate sintactic (adică neîncadrate în structura gramaticală a propoziției), adesea repetate, însoțite de mimică și de gesturi.
Ultimele decenii au adus în limba română și interjecții împrumutate din engleză, explicabile prin cunoașterea mai intensă a ipostazelor englezei vorbite – prin filme, prin muzică, prin materiale video și mesaje din Internet. Cea mai răspîndită este probabil marca de surpriză wow, utilizată și în ortografia adaptată uau, care îi transcrie pronunția. Interjecția a fost de altfel inclusă, exact în varianta „românizată” uau, în Dicționarul explicativ – DEX (cu definiția „exclamație care exprimă admirație, plăcere, satisfacție”) și chiar în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), în ediția a treia, din 2021. Din situația tipică de folosire a interjecției în fața unei surprize plăcute derivă și folosirea cuvîntului – în limbajul informal și mai ales în discursul publicitar – ca adjectiv invariabil (o ofertă wow, o promoție wow etc.). Tot din sfera surprizei, dar cu sentimente mai curînd negative, de reacție în fața unor complicații neprevăzute, este folosit, informal, ups (din engl. oops): și această interjecție a fost recent înregistrată de DEX și de DOOM3.
Am putea accepta că uau și ups sînt, în felul lor, împrumuturi necesare, care au umplut un gol, în măsura în care surpriza nu era marcată în română de anumite secvențe fonetice specializate, ci doar de intonații particulare ale unor interjecții vocalice polifuncționale (o! a! etc). Mult mai puţin justificată mi se pare preluarea unei interjecţii „de lux”, care dublează inutil și artificial funcțiile unei forme deja specializate. Alături de interjecția au, care exprimă în mod prototipic o reacție la durere și care face parte din nucleul lexical al limbii române, începe să circule tot mai mult anglicismul ouch, adesea transcris auci (cu pronunțare într-o singură silabă). Ca și au (de care este de altfel foarte apropiat din punct de vedere fonetic), ouch (auci) marchează și reacția negativă față de o anumită situație, suferința psihică. O reclamă recentă la un produs farmaceutic ne arată cum bolnavul român, în caz de durere, exclamă ouch. Interjecția este atestată și în scris, sporadic, încă de acum două decenii, fiind folosită cu intenții glumețe în literatură și mai ales în jurnalism: „Cînd revine, se aşază în spatele meu. Auci! Asta chiar că nu-mi place” (Jurnalul național, 2004); „Auci! Au revenit în direct cu Trimineaţa. Cred că e cazul să schimb canalul” (Jurnalul național, 2004), „Ouch! S-a împușcat în fund” (Jurnalul național, 2005); „Ouch!!!! Viitorul nu sună deloc bine pentru portarul Stelei!” (ProSport, 2006), „Tati, chiar am căzut. Piatra aia avea nisip pe ea şi mi-a alunecat talpa... Auci” (Dilema veche, 2008). E posibil ca interjecția să fi fost folosită în dublarea desenelor animate, așa cum apare uneori și în traducerea benzilor desenate.
Dicționarele noastre pun uneori pe același plan valorile principale stabile și cele secundare, contextuale, ale interjecțiilor. În cazul lui au, explicația din DEX este „exclamație care exprimă diverse stări și sentimente (durere fizică, mirare, surprindere, bucurie etc.)”; pentru ouch, Cambridge dictionary online notează doar „folosit pentru a exprima o durere fizică apărută brusc” și (glumeț) „folosit pentru a răspunde la ceva neplăcut/nepoliticos spus de o altă persoană”. De fapt, și în cazul lui au ar fi trebuit subliniată legătura sa strînsă cu expresia durerii fizice. E drept, unele dicționare preferă să se refere doar la o „o ușoară durere fizică”, altele, mai vechi, chiar o omit („exprimă mirarea unită cu nepăsare”, Șăineanu 1929).
Poate că auci e doar simptom al unei mode trecătoare; în orice caz, e o dovadă în plus a faptului că interjecțiile și chiar onomatopeele nu sînt neapărat sunete spontane, ci (și) rezultatul unor modele lingvistice și culturale
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
