Visul de a construi de la zero un teatru în București îi aparține regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian. Povestea Teatrului „Grivița 53”, inaugurat pe 18 septembrie 2025, a început în 2016 și nu ar fi ajuns la linia de finiș fără o comunitate de oameni și companii pe care regizoarea, împreună cu soțul ei, Tiberiu Mercurian, specialist în marketing, au strîns-o în această aventură – una a primului teatru privat construit în ultimii 80 de ani în București. După finalizarea construcției fizice, a urmat cea culturală. „Ne dorim ca «Grivița 53» să devină un spațiu de creație unic, nou, o punte culturală, un spațiu de risc, de încercări. Un spațiu care pune întrebări și creează legături între oameni, între domenii, între generații. Un spațiu care să contribuie la educație și să nu se limiteze la divertisment”, mi-a mărturisit Chris Simion într-un interviu acordat anul trecut pentru Almanahul Dilema. Tot atunci am aflat, în premieră, că în 2026 le va trece pragul Eugenio Barba, autor și regizor italian de teatru, creator de școală teatrală și fondator al companiei Odin Teatret din Danemarca, pentru o microstagiune de spectacole, ateliere, întîlniri. Este anul în care Eugenio Barba împlinește 90 de ani, iar vizita lui la „Grivița 53” a avut loc săptămînile trecute. Cu această ocazie, spectatorii au putut nu doar să intre în universul unui vizionar căutător de lumină, unui avangardist creator al teatrului antropologic, ci și să-i admire prezența plină de vitalitate.
Eugenio Barba a văzut de la început în Teatrul „Grivița 53” mai mult decît o instituție – o formă de rezistență împotriva izolării sociale, dar și uniformizării culturale, un liant al comunității. „Îmi place să fac parte din începuturi, iar acest teatru este începutul unei noi vieți”, ne-a declarat la conferința de presă Eugenio Barba. Consideră că nu mai există un singur mod de a face teatru – obiectivele, metodele, trupele de actori diferă – și tocmai diversitatea este cea care face viața să fie extraordinară. Totuși, prima regulă a teatrului rămîne aceeași: a nu plictisi. Într-o societate care pare că ne învață să fim leneși, mai spune Barba, trebuie să găsești oameni care îți împărtășesc visul și să lucrezi din greu. Iar antrenamentul în teatru se bazează mult pe dezvoltarea unei lumi interioare și pe folosirea imaginației. Pentru Barba, spațiul unde se joacă este unul ritualic, în care nu se poate intra oricum. Relația cu acest spațiu este importantă, iar energia trebuie construită pentru fiecare rol în parte.
Microstagiunea „Barba 90” a reunit nu mai puțin de 18 evenimente: patru spectacole, unul fiind pentru copii, masterclass-uri, ateliere și, în final, un spectacol comunitar, o „fiesta” a unui teatru non-comercial, trăit ca o sărbătoare împărțită generos cu publicul de profesioniștii și amatorii de pe scenă. Această „fiesta” este un concept cercetat și construit de Eugenio Barba, din dorința de a transforma teatrul într-un instrument al dialogului real, într-un veritabil loc de întîlnire.
An Ordinary Day in the Life of the Dancer Gregor Samsa / O zi obișnuită din viața dansatorului Gregor Samsa m-a făcut să privesc Metamorfoza lui Kafka într-un mod neașteptat. Asta pentru că Lorenzo Gleijeses nu doar dansează în acest spectacol solo – el trăiește, se revoltă, este măcinat de frustrări și de obsesii, își transformă corpul într-un instrument al expresiei artistice, al dorinței de excelență, de autodepășire, de ieșire din captivitate spre lumină. Patru ani au lucrat regizorul și actorul-dansator la acest spectacol în care muzica devine personaj, iar relațiile interumane importante (cu maestrul, cu părintele, cu iubita, cu terapeuta) sînt un ecou al tumultului interior pe care îl stîrnește nevoia de perfecțiune.
În Compassion / Compasiune, am avut privilegiul de a o admira pe Julia Varley, de 50 de ani actriță emblematică a Odin Teatret. Spectacolul este un reper al teatrului antropologic, un regal solo intens în care actrița jonglează cu stări, povești și perioade, este fragilă și puternică, își transformă vocea și corpul pentru a vorbi despre compasiune. Compasiunea este firul care unește istorii din lumi diferite, îmbină realul cu mitologicul, iubirea cu pierderea, speranța cu deznădejdea. M-a tulburat, din povestea femeii cecene care se agață de amintirea soțului mort în război, realitatea faptului că, în timp ce în țări unde e pace oamenii fug de normal, sînt plictisiți de el, pentru refugiați normalitatea reprezintă cel mai înalt țel. Importanța limbajului non-verbal, a prezenței actorului, a vocii devenite instrument, a momentelor de tăcere și nemișcare, caracteristice construcțiilor teatrale ale lui Barba, este în Compasiune mai evidentă ca oricînd. Julia Varley ne-a povestit, de alfel, în conferința de presă, despre felul în care corpurile vorbesc, iar fiecare spectator vede ceva diferit. „Sînt la fel de multe spectacole cîți spectatori sînt”, e de părere actrița, afirmînd că motivația ei în ceea ce face este de a da speranță și energie unei lumi care pare a le fi pierdut.
„Românii nu zîmbesc suficient”, a observat Eugenio Barba, „un imigrant cu rădăcinile în cer”, după cum se autocaracterizează. După fiecare reprezentație, își aștepta spectatorii în foaier, zîmbitor, răspunzînd fiecăruia în parte, nonconformist, încălțat cu sandale (așa cum preferă de aproape o jumătate de veac), dînd o lecție de longevitate și efervescență nu doar teatrale, ci și umane. Pe 17 martie, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București i-a conferit regizorului și pedagogului Eugenio Barba titlul de Doctor Honoris Causa, cea mai înaltă distincție academică a Universității.
Ferm convins de faptul că teatrul este vibrație și intimitate, Eugenio Barba stă departe de săli de spectacole uriașe, preferînd spațiile mai mici. „Tăcerea înseamnă mai mult decît aplauzele”, a afirmat într-un interviu acordat acum mai mulți ani Simonei Chițan, pentru LiterNet.ro. După spectacolele puse în scenă la „Grivița 53”, emoția a ajuns la spectatori și a continuat să-i învăluie, așa încît momentele de liniște de la finalul lor au fost lungi. Abia după un timp, aplauzele au putut răsuna.
Foto: Griviţa 53
