Pregătesc pentru Dilema un dosar despre „Orașul ideal” și mă tot gîndesc unde se suprapune, de fapt, spațiul real al unui oraș cu orașul afectiv, cel din mințile noastre, ale locuitorilor săi.
Ne-am mutat pe Calea Moșilor în 1982, am fost una dintre primele familii care s-au mutat în blocul nostru unde încă se văruia și se ridicau ultimele schele. Nu știam nimic despre Calea Moșilor cea de dinainte, însă îmi amintesc strada noastră de la începuturi ca pe un imens șantier – blocurile în construcție, unele doar pe jumătate terminate, fără geamuri la uși sau ferestre, grămezi de moloz, praf, mirosul de var, lipsa spațiilor verzi, niște copaci firavi se plantau de-a lungul trotuarelor, n-au crescut prea înalți nici pînă în ziua de azi, parcări pustii în spatele blocurilor unde tronau bătătoare de covoare, celebra „bară”, locul de întîlnire etern al copiilor. Însă episodul care m-a impresionat cel mai mult a fost cel al „mutării” bisericii Olari care a scăpat în mod miraculos de la demolare și a fost deplasată pe niște șine cîteva zeci de metri, în spatele frontului de blocuri socialiste. Biserica și strada Olari apar de altfel în literatură, în Ultima noapte de dragoste... a lui Camil Petrescu, în Pînza de păjanjen a Cellei Serghi sau în Solenoidul lui Cărtărescu ale cărui multe repere din Bucureștiul său ficțional le-am regăsit de-a lungul timpului în cartierul meu. Pentru un copil de patru ani, spectacolul mutării unei biserici „pe șine” a fost unul grotesc și halucinant – să vezi o întreagă construcție, cu turle și cu cruce, cum huruie, trepidează, se apleacă într-o rînă, pare să se prăbușească, pentru ca mai apoi să înceapă să se miște, să înainteze lent spre tine, ca un vapor care se desprinde de la chei și pleacă spre largul mării. Era o mică mulțime adunată acolo, eu mă urcasem pe umerii tatălui meu pentru a vedea mai bine, cu toții asistam cu gura căscată la o situație absurdă, ne-am pomenit în mijlocul unui mic cutremur provocat, după ce doar cu un an înainte de a mă naște un întreg oraș trăise experiența unui adevărat cutremur devastator care i-a permis lui Nicolae Ceaușescu să-și ducă la capăt într-un mod aplicat planul lui de „sistematizare” și de distrugere a Capitalei. Am întrebat atunci de ce au mutat biserica Olari. Mi s-a explicat destul de imprecis că biserica împiedica construcția blocurilor noi, socialiste, le stătea în drum, iar blocurile erau mai importante.
Un film de scurtmetraj realizat de Studioul „Sahia“ în 1984 prezintă demolările masive de pe Calea Moșilor de la începutul anilor ’80 într-un mod civilizator. Este filmul pe care l-am prezentat de multe ori în școlile prin care m-am perindat de-a lungul timpului, ca un preambul la cartea mea Povestiri de pe Calea Moșilor. Mai ales în școli private unde copiii sînt transportați de către părinți sau de șoferii părinților de acasă la școală cu mașina, într-o capsulă confortabilă, fără să aibă de-a face propriu-zis cu orașul. Pentru copiii ăștia din Pipera, Voluntari, din pădurea de la Băneasa, crescuți în medii protejate, Calea Moșilor nu reprezintă nimic. De aceea am insistat să le prezint un film, fie el și unul de propagandă, pentru a-și imagina cît de cît spațiul de la care pornesc povestirile mele și a le explica un pic ce înseamnă geografia literară. În film, un poștaș caută o locatară de pe Calea Moșilor, pe cîntăreața Anda Călugăreanu, care cîntă împreună cu fiica ei un cîntec pentru copii despre un peștișor de aur. Desigur, „peștișorul de aur” preluat de către comuniști devine o metaforă a transformărilor prin care a trecut orașul în „epoca de aur”. O inocentă justificare pentru distrugere și „sistematizare”. Vedem în film Calea Moșilor veche, Podul Tîrgului de Afară care făcea legătura dintre centru și Cîmpul de la Moși ca pe o „arteră întristată și adesea pustie”, vedem casele breslelor, ale meseriașilor care își vindeau marfa în viitoarea Piață Obor, croitori, pantofari, frizeri, tăbăcari în atelierele lor „insalubre”, vedem copii triști și subnutriți printre maghernițe și în curți pline de noroaie, apoi aflăm din voice over: „casele de odinioară ajunseseră în ultimii ani adevărate plăgi pe fața nouă a Capitalei”. Apoi vedem noua arteră Calea Moșilor care „pulsează” în mijlocul orașului. Fostele ateliere ale micilor meseriași au fost înlocuite cu magazinele de la parterul blocurilor care le păstrează, însă, tradiția. Știam pe de rost toate acele magazine socialiste, mi-au marcat copilăria, știam unde locuiește fiecare coleg de clasă în funcție de magazinul care se afla la parterul blocului său. Aveam pe Calea Moșilor trei librării, vreo patru Alimentara, o Fortuna, care era un soi de aprozar, Patiserie, Confecții femei și bărbați, Coafor, Marochinerie, Auto-Moto-Velo-Sport, Foto-muzica, Electrocasnice, Nufărul, Cofetărie, Jocuri Logice și cîte altele. În filmul de propagandă, toate acele magazine apar ca niște locuri pline de viață unde locuitorii de pe Calea Moșilor se bucurau din plin de bunăstarea și de serviciile multiple oferite de statul comunist – femeile se coafau, bărbații probau pălării șic etc. Însă adevărul este că toate magazinele reale de pe Calea Moșilor din copilăria mea erau o butaforie, niște hrube întunecoase și neîncălzite iarna, unde vînzătoarele îmbrăcate în niște halate albastre așteaptau să treacă timpul pînă la ora închiderii. Și toate erau inutile. În magazine nu intra nimeni pentru că acolo nu se găsea nimic comestibil sau purtabil: la alimentara nu se găseau alimente, la pescărie nu se găsea pește, în afară de conserve cu „stavrid în sos tomat”, la Fortuna nu se găseau fructe și legume, cel mult sticle cu nectar bulgăresc, la cofetărie găseai niște caramele în care puteai să-ți rupi dinții. Preferatele mele erau totuși librăriile unde, deși era penurie de rechizite școlare, găseai totuși cărți pentru copii, și Foto-Muzica, chiar la parterul blocului nostru, de unde tatăl meu îmi cumpăra discuri cu povești. Erau singurele magazine care au dat un sens copilăriei mele.
În fimul celor de la Studioul „Sahia“ mai apărea și informația că în locul caselor demolate au apărut blocuri noi, adică „edificiile dorite de cetățenii metropolei noastre”, și s-au dat în folosință peste 5.000 de noi locuințe. Puteai vedea chiar și interioarele acelor apartamente moderne și bine utilate, ca să remarci „puterea de civilizare și progres a vremurilor noastre”. Apartamentul nostru de trei camere se afla la etajul 1, cu vedere la stradă. În fiecare primăvară se umplea de gîndacii din rețeaua de canalizare, vara nu se putea dormi din cauza căldurii – atenție, copii, în România nu se „inventase” încă aerul condiționat, așa că dormeam cu toate geamurile deschise, ne bîzîiau sute de țînțari, iar dimineața, la ora 5, ne trezea huruitul primelor tramvaie. Însă cel mai cumplit era iarna, cînd nu aveam căldură, priveam cu jind caloriferele reci, așteptînd să se dezmorțească, seara se oprea frecvent și curentul electric, așa că stăteam înfofoliți sub plăpumi, pe întuneric, atunci cînd nu-mi făceam temele pentru școală la lumînare. Mama își pierdea nopțile așteptînd „să vină gazele” ca să gătească. Acestea erau condițiile de Ev Mediu din apartamentele noastre noi și moderne de pe Calea Moșilor, acestea erau condițiile de trai în toate blocurile socialiste ale anilor ’80.
Cum să le explici, însă, copiilor de astăzi ce înseamnă un film de propagandă? Ei se uită oricum la Calea Moșilor din copilăria mea de care ne despart doar 30 și ceva de ani ca la o altă lume, o lume stranie, extraterestră, în care nu vezi pe stradă reclame luminoase și nici BMW-uri, o lume cu oameni îmbrăcați aproape identic care nu zîmbesc la cameră sau care „par toți niște roboți”, așa mi-a spus un băiețel din clasa a III-a, iar un altul s-a mirat cînd a aflat că în timpul regimului comunist „toate Mega Image-urile erau goale”. Și, într-adevăr, îmi dau și eu seama – dincolo de cîteva repere reale cum ar fi Oborul, Foișorul de Foc, biserica Silvestru, alături de care încă mai există școala unde am învățat, oarecum neschimbată, Calea Moșilor din povestirile mele a devenit o lume ficțională în toată regula.
