Duminică, atunci cînd președintele american Donald Trump și președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen și-au dat mîna în stațiunea de golf scoțiană a lui Trump, aceștia nu au anunțat doar un nou acord comercial, ci au oficializat capitularea economică și ideologică a Europei. Prin acceptarea unor taxe vamale de 15% pentru majoritatea exporturilor către Statele Unite, Uniunea Europeană a capitulat în fața viziunii lui Trump asupra lumii ca joc cu sumă nulă. UE a abandonat astfel principiile multilateralismului care au ghidat atîta vreme comerțul mondial.
Consecințele economice sînt imediate și grave. Exportatorii europeni se confruntă acum cu taxe vamale de aproape zece ori mai mari decît media anterioară ponderată în funcție de comerț de 1,6%. Numai Volkswagen a raportat un prejudiciu de 1,3 miliarde de euro (1,5 miliarde de dolari) ca urmare a creșterii taxelor vamale americane.
Dar tarifele vamale în sine sînt doar o parte a problemei. Adevăratul prejudiciu e ceea ce UE a acceptat să plătească pentru „privilegiul” de a-și menține accesul la piața americană: un angajament de a cumpăra energie americană în valoare de 750 de miliarde de dolari în trei ani și de a investi alte 600 de miliarde de dolari în economia americană.
Aceste sume uriașe vor deturna inevitabil resursele financiare ale dezvoltării și inovației europene, legitimînd în același timp coerciția bilaterală în detrimentul sistemului multilateral bazat pe reguli al Organizației Mondiale a Comerțului. După cum au subliniat pe bună dreptate criticii acordului, acest exod masiv de capital e un atac direct la adresa investițiilor interne.
Această capitulare e cu atît mai supărătoare în condițiile în care ea nu era cîtuși de puțin necesară. Fiind cel mai mare partener economic al Americii, cu schimburi comerciale anuale de aproape 1.000 de miliarde de dolari, UE are o influență considerabilă. În contextul în care SUA înregistrează un deficit de bunuri de 235,6 miliarde de dolari față de UE, deficitul de servicii de 148 de miliarde de euro al blocului comunitar în raport cu SUA ar fi oferit posibilități evidente de retorsiune – de la taxe digitale la restricții asupra giganților americani din domeniul tehnologiei.
Cu cîteva săptămîni mai devreme, anticipînd un impas, factorii de decizie europeni pregătiseră contrataxe vamale pentru mărfurile americane în valoare de 93 de miliarde de euro. UE avea însă arme mult mai puternice la dispoziție. Instrumentul Anti-Coerciție (Anti-Coercion Instrument / ACI) al Uniunii, bunăoară, ar fi putut interzice accesul companiilor americane la contractele guvernamentale, ar fi putut revoca drepturile de proprietate intelectuală și ar fi putut impune restricții comerciale mai ample. Cu toate acestea, temîndu-se de represaliile lui Trump și sub presiunea industriilor naționale dornice să mențină accesul la piața americană, liderii naționali au refuzat să o autorizeze pe von der Leyen să utilizeze vreunul dintre aceste instrumente, forțînd-o să negocieze de pe o poziție de slăbiciune.
Contrastul față de alți parteneri comerciali ai SUA e frapant. În mai, cînd Regatul Unit a obținut de la Trump o valoare de 10% a taxelor vamale, liderii europeni și-au exprimat îngrijorarea cu privire la acceptarea unor condiții similare. Acum, ei aplaudă taxele vamale de 15% pentru exporturile UE ca pe un progres diplomatic. Adevărul dezagreabil e că, acționînd singură, Marea Britanie a negociat condiții mai bune decît UE în ansamblu.
Acest eșec scoate în evidență slăbiciunea fundamentală a guvernanței europene. Lipsit de un adevărat sistem de guvernanță la nivelul UE, blocul rămîne incapabil să reprezinte agendele naționale concurente în mod unitar. Avînd în vedere că von der Leyen a fost constrînsă de statele membre care au pus interesele interne înguste înaintea coeziunii europene, rezultatul a fost un acord care nu mulțumește pe nimeni în afară de Trump și care blochează Europa într-o stare de dependență structurată.
Incapacitatea UE de a reacționa împotriva lui Trump e deosebit de îngrijorătoare, avînd în vedere obiectivul ei declarat de a obține autonomia strategică. Unii ar putea susține că acordul – care, din punct de vedere tehnic, nu este un acord comercial formal, ci mai degrabă un set de declarații care conturează un proces de negociere în curs – e un mod de a cîștiga timp. Calmîndu-l pe Trump, susțin aceștia, Comisia a menținut legăturile transatlantice, creînd în același timp spațiu pentru modificări sau scutiri ulterioare.
Dar dacă aceasta ar fi cu adevărat o strategie de a cîștiga timp, ne-am aștepta ca UE să ia măsuri concrete pentru a promova autonomia strategică: creșterea cheltuielilor de apărare, accelerarea diversificării lanțului de aprovizionare și investirea în capacități de retorsiune. Or, după ani de promisiuni de a reduce dependența față de puteri străine,
liderii UE au ales să înlocuiască importurile de energie rusească cu livrări americane și să se angajeze în achiziții masive de echipamente militare americane.
Subordonarea Europei reflectă și consolidează în același timp dependența continentului de puterea SUA. Timp de decenii, țările europene nu au reușit să îndeplinească obiectivele NATO în privința cheltuielilor de apărare, mulțumindu-se să se adăpostească sub umbrela nucleară a SUA. Aceeași subordonare se manifestă acum și pe frontul economic, UE dovedindu-se incapabilă să își exercite forța colectivă împotriva tacticilor de constrîngere ale lui Trump. Această dependență militară și economică a creat un dezechilibru structural care se extinde asupra apărării, comerțului și energiei, lăsînd Europa într-o stare de vasalitate permanentă.
Capacitatea lui Trump de a obține concesii economice radicale și angajamente privind cheltuielile de apărare arată cît de eficient poate America să folosească anxietățile de securitate ale Europei ca pe o armă, pentru a urmări obiective geopolitice mai ample. Angajamentul de a investi 600 de miliarde de dolari, din care o mare parte e destinată achiziționării de echipamente militare, obligă Europa să subvenționeze antreprenorii americani din domeniul apărării, subminîndu-și totodată propria bază industrială.
Cedînd în fața cererilor lui Trump, UE a ratat o ocazie rară de a demonstra că piețele mari nu pot fi intimidate. În loc să creeze un precedent puternic pentru alte regiuni care se confruntă cu presiunea economică a SUA, UE a validat abordarea tranzacțională a lui Trump, încurajînd nu numai viitoarele administrații americane, ci și alte puteri globale dornice să transforme comerțul într-un instrument de coerciție geopolitică.
Deși criza imediată a trecut, daunele pe termen lung aduse credibilității și autonomiei UE vor fi de durată. Percepția larg răspîndită că Europa se predă fără rezistență va invita, fără îndoială, la noi provocări la adresa intereselor europene.
În loc să arunce vina asupra Ursulei von der Leyen, statele membre ale UE trebuie să se întrebe dacă evitarea unui război comercial a meritat abandonarea angajamentului fundamental al Europei față de multilateralism și renunțarea la orice cale credibilă către autonomia strategică. Pînă cînd liderii europeni nu vor găsi curajul de a rupe ciclul dependenței, împuternicind instituțiile UE să acționeze decisiv împotriva coerciției externe, aceste capitulări umilitoare nu vor face decît să se înmulțească, reducînd continentul la o anexă prosperă, dar neputincioasă, a imperiului american.
Alberto Alemanno, profesor de Dreptul Uniunii Europene la HEC Paris și profesor invitat la College of Europe din Bruges și Natolin, e fondatorul organizației non-profit The Good Lobby și autorul cărții Lobbying for Change: Find Your Voice to Create a Better Society (Icon Books, 2017).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
