În preajma alegerilor se discută mult despre diaspora. Cum votează diaspora? Diaspora „salvează” sau dimpotrivă, mai nou, trage la fund România. Diaspora reprezintă un procent important de votanți. Mai există și paradoxul diasporei – oameni care muncesc și și-au găsit un rost în țările oocidentale, le e bine acolo, tocmai pentru că România face parte din Uniunea Europeană, însă votează cu un suveranist, anti-occidental. Însă se discută prea puțin despre ce e, de fapt, diaspora, cine face parte din ea? Diaspora asta e alcătuită, în fond, din oameni. I-am întîlnit de nenumărate ori în orașele Europei, în aeroporturi, prin avioane.
● Am întîlnit și români în Kitzbühel, o stațiune de lux din Austria, în mod firesc, ei sînt peste tot. Un băiat tînăr, din Oradea, era ospătar la un restaurant. Vorbea la perfecție maghiara și germana. Au încercat mai întîi în Italia, apoi în Spania. Au venit la Kitzbühel, în primul rînd pentru copil. Copilul s-a adaptat perfect aici, școala e minunată – poți face parte din echipa locală de hochei, de schi, de fotbal, se pune accentul pe sport, pe relaxare, îi duc mereu în excursii pe munte. Am mai întîlnit o româncă la McDonald’s. Foarte voluntară și pozitivă, am stat de vorbă mai mult de o jumătate de oră. Lucrează la Mc, de cînd se știe, în România ajunsese manager, asta a recomandat-o de fapt pentru Austria, unde a luat-o de la capăt ca simplu angajat, la 45 de ani. Trecuse deja printr-un cancer și un divorț, a venit aici ca femeie singură, „la munca de jos”, are colegi mai tineri croați, sloveni, bulgari etc., visează să strîngă bani, să se întoarcă în țară și să-și deschidă o fermă piscicolă. O femeie de-o voință fantastică, îmi dau seama că n-aș putea să fiu ca ea, să lupt atît de mult pentru o viață mai bună. Să muncesc efectiv, în mod determinat, să pun osul la treabă.
● Are dreptate un prieten scriitor, stabilit de multă vreme în Canada: există o „moacă de român”, nici nu e nevoie de limbă ca să-i recunoști, totul ține de expresie, atitudine. La gara Termini din Roma, erau trei tipi, unul cu mustață care părea șeful, stăteau pe o bordură, sorbeau cu sete din niște beri și fumau. „Hait, ăștia-s români!”, mi-am zis din prima clipă în care i-am văzut. Apoi a vorbit mustăciosul: „Bă, berea asta a lor e pișat!”. Ceilalți doi l-au aprobat cu entuziasm, mustăciosul a tras blazat un fum de țigară: „Și țigările parcă-s mai slabe ca ale noastre!”.
● Cu vreo oră înainte să apară cineva la check-in, românii s-au așezat cuminți la coadă, ca să prindă check-in-ul. Asta e, ne-a învățat bine Ceaușescu, ne plac cozile. Cozile sînt un pretext pentru socializare. „Crezi că mă lasă cu geanta asta mare și cu geanta asta mică?”, mă întreabă o femeie în jur de 50 de ani, cu un puternic accent moldovenesc. Dincolo de geanta asta mare și geanta asta mică, mai căra și un troller cît toate zilele. „Păi, depinde ce bilet ați cumpărat!” „Nu știu ce am cumpărat, că eu nu mă pricep. Mi-a luat fata de la București! Pentru troller am bagaj de cală, dar mi-e frică că nu m-or lăsa cu celalalte în avion.” Îmi dau și eu cu părerea și, pentru că tot ne plictisim amîndouă, ne continuăm conversația. Ea e dintr-un sat de pe lîngă Bacău, dar lucrează de 17 ani în Italia. „Am zis să mă duc și eu un an ca să văd cum e, aveam o mătușă aici, mi-a oferit găzduire pînă mă pun pe picioare și uite că s-au făcut șapteșpe ani!” Are o fată studentă la București, merge la ea o dată pe lună, ca să-i ducă una-alta, haine și mîncare, „Mă crezi că în șapteșpe ani eu n-am fost la Veneția, la Florența, n-am văzut nimic din Italia? Uite cum e acum, stăpînul a plecat cu ceva treabă la Milano și am profitat de cîteva zile libere ca să merg pînă la fată!” Pe bună dreptate, cursele astea low-cost au înlocuit autobuzele de pe timpuri care plecau de la țară spre orașul cel mare unde se stabiliseră copiii și erau pline de tot soiul de femei ce cărau papornițe cu ouă și borcane cu zacuscă. Mamele nu se schimbă, indiferent de vremuri, doar cordonul ombilical se lungește la nesfîrșit, dincolo de granițe, dincolo de mare. Desigur, la check-in a avut probleme, am ajutat-o să mute tot felul de pachete și pachețele din geanta mică în geanta mare, mirosea a parmezan și mirodenii, apoi cu greu am reușit să-i tragem fermoarul, mai avea un pic și plesnea.
● Înainte de plecare, visasem într-o noapte orașul (Madrid) – în vis, era grandios, exotic și luxuriant și mă trezisem de-a dreptul fericită, de parcă tocmai m-aș fi întors din America de Sud. Nu m-a dezamăgit, exact așa era și în realitate. Gran Via, cel puțin, era un vuiet continuu, simțeam un oraș care trăiește, palpită, aproape și totuși atît de departe de București. Mi-era foame. Am luat-o aiurea pe bulevard. Un tip ușor abțiguit vorbea tare la telefonul mobil: „Unde pula mea să fiu?! Sînt acilea, pe Gran Via... las’ că vin și acasă, mai tîrziu...”. Unde eram, de fapt? M-am oprit la un soi de fast-food, 100 Montaditos. Afară, toate mesele pline, veselie nocturnă, oamenii treceau dintr-o parte în alta într-o vrie. Înăuntru, am aflat că pot să comand orice sandvici vreau la 1 euro. Mi-am luat mai multe – cu jamón, cu brînză, cu pește. Și o bere. M-au întrebat cum mă cheamă. „My name is Adina”, am spus în engleză și am așteptat comanda, în timp ce priveam prin geam mulțimea aia cum se scurge dintr-o parte în alta, auzeam conversațiile cum se întretaie într-o limbă necunoscută și aveam un sentiment plăcut, reconfortant. „Adina?”, mi-a zîmbit băiatul de la ghișeul unde se servea mîncarea. „Yes, that’s me”, am răspuns. „Ești româncă, nu-i așa?”, m-a întrebat vesel băiatul pe românește. Nu avea mai mult de 25 de ani. „De unde știi?” „Te-am auzit cînd ai comandat la casă… doar noi, românii, avem accentul ăsta groaznic în engleză”, a rîs el. „Iar pe prietena mea de-acasă o cheamă tot Adina. N-am mai văzut-o de-un an.”
● Cursa low-cost București-Catania e plină de copii, te simți ca într-o creșă sau o grădiniță. Bebeluși de cîteva luni, copii ceva mai mari, preșcolari, cu toții la prima oră a dimineții au ochii cîrpiți de somn, plîng din orice sau le e foame, părinții nu vor plăti trei euro pentru un croissant în timpul zborului, le spun să rabde pînă vor ajunge „acasă”, iar acasă nu mai înseamnă România, înseamnă sudul Italiei. În februarie, aproape nimeni nu pleacă în Sicilia ca turist, avionul aparține exclusiv migranților, o rată între două sate mai îndepărtate, între o lume mai veche și familiară și alta unde se cîștigă banii și se poate supraviețui mai ușor. Sîntem rugați de către stewardesă să ne mutăm, să facem un schimb cu un cuplu de pe primele locuri, pentru că „avem acolo un infant și regulamentul nu ne permite”. O femeie în jur de 20 de ani își leagănă ușor „infantul” și îi murmură ceva la ureche ca să-l liniștească, însă el nu pare afectat de toată agitația dinaintea zborului, ne privește cu ochi mari, de o culoare lăptoasă, încă nedefinită. „Ați mai călătorit cu el?” „Sigur”, răspunde tatăl cu o oareșce mîndrie, în timp ce mama, după ce se așază pe scaun, își dezgolește un sîn ca să-i dea copilului să sugă. Par doi oameni de bun-simț de la țară, mă întreb oare ce muncesc ei acolo, în sudul Italiei, dacă într-adevăr și-au găsit un rost, dacă le e mai bine decît în satul lor.
După o oră și ceva, avionul își modifică poziția, începe să coboare. Oamenii din jurul nostru își fac planuri pentru zilele următoare, vorbesc despre muncile lor, despre zidărie, cules de portocale sau despre sezonul turistic care va începe curînd și atunci or să mai pice și ceva bani în plus, din bacșișuri. Imigrația nu va fi niciodată un fenomen cultural, de multe ori nici nu-ți alegi țara de adopție, te duci unde au mai fost și alții din satul tău, te pripășești, nu contează cîtă istorie și cîtă frumusețe e în jurul tău, nu contează dacă e Italia, Anglia sau Groenlanda, la urșii polari, dacă ar fi fost după tine nici n-ai fi plecat, ai fi rămas acasă cu mamaie și cu nașii, dar ce să-i faci dacă nu te descurci aici, n-ai ce să-i faci!
