Cam din noiembrie încolo, vine vremea cuibăririi. Cea în care abandonezi tot mai mult exteriorul și te retragi în vizuină. În care fiecare își amenajează hruba de hibernare cum se pricepe mai bine. Cum am mai scris, nu am avut bunici la țară ca să trăiesc, alături de ei, nu știu ce sentiment idilic al vieții rustice paradiziace. Bunicii mei au adus, însă, cum s-au priceput, țara în București, unde au locuit o viață. Casa lor, cu curte, dar în centrul orașului, de fapt, a rămas mereu un amestec între urban și rural. În sensul în care aveau baie în casă, electricitate și apă curentă. Posedau o curte, cu grădină, dar acolo cultivau doar flori și cîteva legume nu în scop utilitar. Toate cele trebuincioase și le cumpărau de la piață și de la alimentarele de atunci. Trăiau precum oamenii de la oraș.
Existau, însă, și cîteva reminiscențe ale vieții de la țară. Din trei camere existente, una, și anume sufrageria, stătea aproape mereu închisă. Era „camera bună” din locuințele tradiționale, în care nu se făcea niciodată focul și care ținea loc de depozit. Sufrageria era camera, să zicem, cea mai făloasă din casă. Dar, în același timp, cea mai obscură. Puțini intrau în ea. Cu excepția, evident, a bunicilor mei, care mai luau cîte ceva de acolo. Nici oaspeții nu erau primiți vreodată în ea. Deși în respectiva încăpere se afla o masă falnică, din lemn masiv, de vreo șase persoane, cu scaune tapițate. Precum și celebra vitrină, nelipsită în multe din locuințele vremii, plină ochi cu serviciile mai bune, dar și cu bibelourile celebre în epocă. Pe pereți adăstau niște tablouri în ulei cu fructe, în general. Cu apetisante bucăți de pepene și struguri supradimensionați, mustoși. Din cele la vederea cărora îți lasă gura apă.
Interesant e că, în aceeași cameră secretă, pînă la urmă, își găsise locul și o mică, dar încărcată bibliotecă în colțul de lîngă ușă. Cu cărți deloc kitsch, ci chiar bune. Romane din „Biblioteca pentru toți“ și „Romanul secolului XX“. Se pare unchiul meu le acumulase și le citise cît stătuse acolo. Printre ele am descoperit și am citit și eu, la rîndul meu, cînd mi-a venit timpul, Hemingway, Faulkner și chiar Thomas Mann. Le-am aflat strecurîndu-mă, din cînd în cînd, în acea cameră extrem de friguroasă. Aproape interzisă, pentru că nimeni nu prea intra acolo. Și, mai ales, nimeni nu zăbovea prea mult în ea, fiind atît de frig.
Bunicii mei exilaseră festivismul și kitsch-ul solemn în camera-fantomă. Își făcuseră datoria de a le bifa pe toate. Dar, în realitate, nu aveau mai deloc trebuință de nimic de acolo. Însă puteau spune că respectivele obiecte existau și le puteau arăta, în caz de nevoie. Își bifaseră statutul de cetățeni respectabili în felul acesta. În mod real, locuiau în două camere. Din care făcuseră aproape una. Cele două dormitoare ale bunicilor mei comunicaseră, inițial, printr-o ușă. Dar, apoi, renunțaseră la ea. În locul ei, între cele două încăperi se deschidea o boltă în zid. Nici prea mare, nici prea mică. Atît cît să ai loc să treci. Și să-ți poți da seama, dintr-o cameră, ce face celălalt din odaia alăturată. De asemnea, exista un scop practic pentru această modificare. Era o singură sobă, la început cu lemne, apoi cu gaze, care se afla cunva la intersecția dintre cele două încăperi. Și le încălzea pe amîndouă. Ideea era să faci economie. Să nu consumi nimic excesiv.
În camera a doua, cea bunicii mele, se afla și un dulap, destul de încăpător. Foarte la locul lui, chiar decent, din lemn, vopsit negru. În care bunica avea monopolul. Dar și bunicul avea un compartiment. Din care nu se înfrupta cu mai nimic, Țin minte apostrofările prin care bunica încerca să-l înduplece să mai poarte cîte ceva din hainele bune stivuite acolo. Cam în același fel în care paharele și farfuriile bune se aflau stivuite în bufetul din sufragerie. În timp ce noi le foloseam, cu osîrdie, pe cele mai de două parale din bucătărie. Bucătărie în care se desfășura, de fapt, cea mai mare parte a vieții.
.jpg)
