.jpg)
● Trebuia să ajung la Ploiești, la un eveniment, și vine un coleg ca să mă ia cu mașina. Un Volkswagen electric, mașina firmei nou-nouță, ca scoasă din cutie. Nu mai mersesem niciodată cu o electrică în afară de Dacia Spring care nu-mi inspirase prea multă încredere. „Sigur ajungem cu ea?”, îl întreb pe colegul meu. Nici el nu avea prea multă experiență cu electricele. „Mai avem vreo sută de kilometri autonomie, ar trebui să ajungem... Doar că la întoarcere trebuie să ne oprim un sfert de oră ca să o încărcăm.” Urc în ea, e o mașină care pare trainică, e totuși Volkswagen, dar tot mă simt ca într-o cutiuță de bomboane. O luăm pe autostradă (A3), bagă o sută douăzeci lejer, bagă și căldură, uite că merge, i se învîrtesc rotițele. Noi ne vedem de-ale noastre, ne conversăm și cînd ne uităm la autonomie, pe la kilometrul 40, ne-au mai rămas doar vreo 20 de kilometri. E clar, n-ajungem la Ploiești și mai facem și „pana prostului” cu o electrică pe autostradă. Colegul meu se albește la față, încetinește (bolizii de pe A3 ne dau cu farurile), sînt convinsă că-i înjură în gînd pe ăia din firmă care i-au dat electrica pe mînă fără să-i facă instructajul, mă roagă să caut pe Internet cea mai apropiată stație de încărcare. Mă panichez și eu că ratez evenimentul, nu prea știu unde să caut, găsesc o benzinărie la vreo 20 de kilometri, aproape de centura Ploieștiului, o pun pe Waze. Trăim amîndoi emoții din plin, ajungem? Îmi amintesc senzația asta, e exact ca atunci cînd n-aveam bani de benzină, puneam de 50 de lei și mereu mă întrebam unde o să ne lase în drum. Mașinuța e „deșteaptă”, ca să economisească energie „taie” tot – mai întîi căldura și în zece minute dîrdîim de frig, apoi pedala, nu mai poți accelera peste 80 sau ceva de genul ăsta. În fine, vedem benzinăria în zare și răsuflăm ușurați. Acolo, nici pomeneală de vreo stație de încărcare. „Nu știu de ce ne-au băgat pe net, că n-am avut niciodată așa ceva!”, zice un angajat. Păi, și unde e prima „pompă”? Încercați la mall, imediat după pod, mai sînt vreo trei kilometri. Ajungem? Dibuim mall-ul, de fapt o înșiruire de magazine diverse, iată și stația de încărcare chiar în parcare. Colegul o cuplează la stație, acolo zice două ore. Păi, ce facem? „Tu iei un Bolt ca să ajungi la eveniment, eu stau aici două ore și vizitez mall-ul local.” Deja facem haz de necaz. Chem Bolt-ul, un taximetrist cu un hîrb de mașină, dar cu motor puternic, care poluează cît toată rafinăria de la Ploiești, eu ridic din umeri și îi arăt cutiuța noastră albastră, motorizată: „Pînă aici ne-a adus de la București!”. Ăla rîde și rîde de se prăpădește: „Mi-ați făcut ziua!”. La Bruxelles, se discută despre cum Olanda „și-a depășit deja planul” la mașini electrice, țară mică, distanțe mici și multe posibilități, în vreme ce țările din Est au rămas de căruță, pe varianta clasică, oamenii sînt încă sceptici.
● Iulie, 40 de grade în București, dăm și noi o fugă pînă la mare, pe litoralul bulgăresc. Facem bagaje, rezervăm un bungalow simpatic, îl plătim și pornim. Mașina tocmai a fost în service, i-am făcut revizia, am schimbat uleiul și filtrele, totul pare în regulă cu ea, doar „vedeți că o să vă cam lase ambreiajul la un moment dat!”. Cînd? Mecanicul se scarpină în cap. Nu știe cînd, la un moment dat. Nu ne facem griji, băgăm aer condiționat și o muzică bună, avem deja starea aia mișto de mare pe care o capeți încă dinainte de a ajunge. Pe Camil Ressu, șoferul zice: „Nu știu ce are mașina asta că parcă nu mai trage!”. Intrăm pe autostradă, parcă acum trage bine, cine știe? După vreo zece kilometri, dintr-odată pute ceva oribil în mașină (o să recunosc mirosul ăla dintr-o mie), apoi nu mai vrea să meargă deloc. O scoatem cu chiu, cu vai de pe autostradă, pe un drum lăturalnic, vacanța noastră începe și se sfîrșește într-un lan de grîu. Șoferul ridică capota, se învîrte în jurul mașinii fără să facă nimic, ca orice șofer intelectual. Eu caut deja pe net service-uri în apropiere. Găsesc unul la Brănești, sun, le pare rău, sînt foarte aglomerați, n-au oameni că-s în concediu, n-au timp de nimic. Zic că ne-a lăsat mașina în drum, se îndură de noi și vor trimite „doi băeți”. Între timp oprește un nene de-al locului, cu un bemveu vechi, „ce-ai pățit bosulică?”. Păi, uite așa. Se uită sub capotă, se apleacă, pantalonii scurți cad de pe el, i se vede fundul, apoi zice că e mecanic, se scarpină în cap, zice că poate fi aia sau cealaltă, da, poate să fie și ambreiajul, dar nu e sigur, ar putea să ne ajute și să o ducă la el la atelier în nu știu ce sat din apropiere. Nu știm ce să facem, tipul nu ne inspiră încredere, dar e cumplit de cald în mijlocul cîmpului, soarele ne izbește în moalele capului, nu putem rămîne aici. Între timp apar însă și cei „doi băeți” de la service, îmbrăcați în salopete, profesioniști. „Sigur e ambreiajul, nu vedeți cum miroase?”, zice unul, iar eu aș vrea să-i zic că mirosul se miroase, nu se vede, iar mecanicul de ieri a zis că pică ambreiajul „la un moment dat”, nu mîine. Oftăm, chemăm platforma, hai să o ducem la service în Brănești, mai ales că „băeții”, binevoitori cînd au auzit că mergeam și noi la mare, în vacanță, ne-au zis că „ne dă șeful mașină la schimb”, să nu ne facem probleme. Ajungem la service, lucrări importante se întîmplă pe acolo, e adevărat, e plin de mașini, vreo zece mecanici muncesc pe rupte ca albinele într-un stup. Descărcăm bagaje, lăsăm mașina – „nici vorbă să v-o facem pînă mîine, abia pă joi, săptămîna viitoare!”, zice șeful. Iar cînd îl întrebăm de mașina la schimb promisă de „băeți” începe să rîdă: „Și unde voiați voi să mergeți cu mașina mea, în Bulgaria?“. Bem niște cico la birtul satului, după care chemăm un Bolt ca să ne ducă acasă.
● „No, ce-o pățit mașina asta?”, întreabă mecanicul. Păi, am plecat cu ea din București, pe autostradă (A1) s-a aprins un senzor, Start & Stop Error, după care a mers normal, am zis – „dă-l în p... mea de senzor!” (limbaj de mecanic, se înțelege) –, după care aici, la Florești, în județul Cluj, n-a mai mers. „Adică v-o tăiat pedala, nu? No, poate să fie orice cu senzorul ăla!” E frig și e întuneric în parcarea service-ului de la Florești (noapte timpurie de iarnă), trei oameni dîrdîie lîngă o mașină. Mecanicul se scarpină în cap: „No, păi nu știu ce-om face că băiatul ăla cu testerul acu’ zece minute o plecat... și dacă o ajuns acasă, o mîncat o ciorbă și o băut o țuică, apăi nu mai vine înapoi!”. Îl sună pe băiatul cu testerul – a ajuns acasă, dar din fericire n-a mîncat ciorba și n-a băut nici țuica. Vine în zece minute, o pune destoinic pe tester fără să bombăne (cum ar face un mecanic din București), pac-pac, vreo două erori, le șterge, după care nu mai apar altele. „N-are nimic mașina... mergeți mai departe. Liniștit!”, zice ardeleanul blajin și tărăgănat. Plecăm spre Oradea, după vreo 80 de kilometri se aprinde iar senzorul. Panică, deja nu mai e „dă-l în p... mea”, știm că „o să taie pedala”, la un moment dat. Ajungem cu emoții la Oradea, tot cu emoții ne întoarcem la Cluj unde verișorul meu ne promite că ne duce el la cel mai tare mecanic din Europa Centrală și de Est, prietenul lui din tinerețe, Istvan. „Dacă Istvan nu vă rezolvă, nu vă rezolvă nimeni... ce zice Istvan, e sfînt!” Vine Istvan, e un tip pe la 50 de ani, bine făcut, sportiv, are mai degrabă alură de neamț decît de ungur, seamănă un pic cu Iohannis. O pune pe tester, șterge erorile, se scapină în cap și nu zice nimic (de obicei, mecanicii te fac din vorbe, vorbesc vrute și nevrute). Tăcerea lui mă sperie, dar așa e el, tăcut. „Orice poate să fie...”, zice într-un tîrziu, cu un aer de înțelept. „Lanțul, vreo bujie, pompa...” Păi, și ce facem, ajungem cu ea pînă la București? „Io vă dau sfatul acesta, mergeți o sută de kilometri, scoateți bateria, stați, mîncați un sandvici, beți un cafeu, puneți bateria la loc și mergeți! Și n-o să se mai aprindă senzorul...” Plecăm cu încredere. După 100 de kilometri, se aprinde senzorul, apoi am cuplat și decuplat bateria de vreo patru ori, am mîncat sandvici și am băut cafeu, și degeaba. Senzorul nu se mai stinge neam. În cartierul Militari „ne taie pedala”. Pînă la urmă a fost „lanțul”.
