E o glumă în lumea asta a apelor parcurse rapid. Cînd cineva ratează medalia de aur la o sutime de secundă se spune că dacă nu și-ar fi tăiat unghiile în dimineața cursei ar fi cîștigat. Mintea e unghia care crește sau e tăiată. Cîteodată „unghia” asta se expandează pînă la dimensiunile unei mîini suplimentare. Altădată dă senzația că marginea bazinului se depărtează. Există mitul sportivului prost, care nu trebuie să aibă multă minte, ca să nu fie deraiat de gînduri parazite. Există, dar nu rezistă. Nu în ziua de azi. Mintea, multă vreme ignorată în atletica grea, e pusă acum la muncă. Nu a fost așa pe timpuri pentru că diferențele între competitori erau uriașe. Turul Franței era cîștigat la începuturi cu marje de peste o oră, iar cînd se ajungea la doar minute era mai degrabă din vina multor factori externi, întîmplări incontrolabile. Un cauciuc spart se schimbă în cîteva secunde acum, pe atunci trebuia să te depanezi singur, dura o eternitate. Cînd timpii, centimetrii sau golurile au început să fie tot mai strînse a intrat în joc și în masă tot ceea ce ține de mușchii neuronali. Multe curse se dispută în minte înainte de a fi puse pe un teren sau într-un bazin. Și cu cît marjele sînt mai mici, cu atît capacitatea de a-ți proiecta mental victoria e mai importantă. Dar da, există și riscul reversului. Spaimele, emoțiile, hiperventilarea materiei cenușii sînt capabile să te scufunde. E cazul înotului. În special în cursele scurte, de pînă în 200 de metri, și în cele mai rapide, ale stilului liber. La Jocurile Olimpice de la Paris, diferența dintre argintul și bronzul la sută liber băieți a fost de o sutime de secundă. La 200 liber, aurul și argintul au fost despărțite de două sutimi, ceea ce, raportat la distanță, ar fi echivalentul a cinci miimi. E înspăimîntător să trăiești patru ani în așteptatea unui astfel de deznodămînt sau cu realitatea lui alți încă patru. Cum zice Eminem, you got one shot. Intri în arenă cu toți ceilalți în cîrcă, apropiații, colegii, tot sportul tău, țara, planeta. Îi cari în timp ce înoți. Sau îi lași la mal. Nu știi cum e mai bine. Cînd te propulsează, cînd te lestează? Mintea face tot acest calcul complex. Mușchii sînt servitorii ei. Dar și ei se pot răscula și pot pune capul pe ghilotină. Și tot așa. Cu cît ești mai mare și mai tare, cu atît te dedublezi, te triplezi, te proiectezi în infinități de posibilități și pînă la urmă trebuie să o alegi pe cea mai bună fix în acea zi, în acel moment precis. Și apoi să speri că funcționează.
Scuze, vă refereați la cineva anume în întrebare?