Pentru mulți dintre voi sau pentru generațiile mai tinere, Clujul de vară înseamnă TIFF, Untold, Jazz in the Park și alte festivaluri ce strîng oameni din toată țara (și nu numai) sau poate fi pur și simplu o destinație de city break, obligatoriu cu o zamă sau o vărzărie. Clujul e perceput ca un oraș hip unde e bine să mergi din cînd în cînd ca să te vadă lumea pe Eroilor, să-ți mai lansezi cîte o carte, să mai bifezi o expoziție, să bei o cafea la una dintre terasele din centru arhipline. E un Cluj în care nu mă mai regăsesc de ani buni, s-a construit prea mult și nu mai recunosc locuri, dealurile pe care colindam în copilărie după mure sînt pline acum de cartiere rezidențiale, zăvoiul de la Becaș unde mergeam la picnicuri de „pensioniști” – bunici și nepoți înghesuiți pe pături rufoase, la umbră, pe malul unui pîrîu minuscul care îți dădea o senzație de răcoare, în mijlocul verii – nu mai există. Pentru mine, ani întregi, Clujul a fost orașul vacanțelor, era ca și cum aș fi plecat din București într-o stațiune îndepărtată unde „sejurul” dura o vară întreagă. Pentru că Gheorgheni, cartierul în care locuiau bunicii mei, chiar semăna cu o stațiune turistică, în comparație cu cartierele-dormitor înghesuite, îngropate în asfalt, ce tocmai se construiseră în București. În comparație cu Berceni sau Militari, cartierul Gheorgheni era un paradis. Tot comunist, e adevărat, fiindcă blocurile înalte tip turn sau cele lunguiețe, cu zece etaje și trei sau patru scări, în formă de lamă, erau cam aceleași, deși cele din Cluj păreau mai „umane”, mai locuibile, iar cele albe, cu patru etaje, erau chiar drăguțe, semănau cu niște hoteluri, tot cu complexe agro-alimentare unde nu se găsea mai nimic comestibil și existau aceleași cozi la niște pui anemici sau la pîine, exact ca în București. Nu știu cine a proiectat cartierul Gheorgheni în anii ’60-’70, însă aerul de aici era categoric mai respirabil – existau parcuri pentru copii cu leagăne și tobogane funcționale, spații verzi și copaci, cam toate blocurile erau înconjurate de cîte un gard verde tuns și îngrijit de către locatari, bănuiesc, grădinițe cu flori, trandafiri, gura-leului și margarete și mai ales existau străzi cu case care nu fuseseră demolate și reprezentau Clujul de odinioară, cu atmosfera aia de oraș tihnit, cu oameni așezați. Pe una dintre astfel de străzi am regăsit, de pildă, casa în care a locuit Lucian Blaga, era absolut identică, nu se schimbase nimic, iar locurile care nu se schimbă îți dau un sentiment de confort și de stabilitate. Chiar și aleile dintre blocuri, liniștite, doar cu cîteva Dacii parcate acolo, îmi aminteau de aleile de la Venus sau Neptun și întregeau acea senzație de vacanță pe care o trăiam în permanență din iunie și pînă spre finalul lui august, atunci cînd, după Sfînta Maria, serile deveneau deja mai reci și simțeai nevoia să-ți iei un pulovăraș pe tine (de fapt, răcoarea binecuvîntată a înserării din Cluj mă urmărește pînă în zilele noastre, în verile caniculare pe care mi le petrec în București).
Plecam spre Cluj cu trenul Rapid imediat după ce luam vacanță, pe 15 iunie, ori mă ducea mama, ori venea cineva de acolo să mă aducă – uneori unul dintre bunici, mătușa-mea sau unul dintre verișori. Călătoria dura uneori șapte ore și jumătate, adică mai puțin decît durează acum, important era să treci de Sighișoara și deja simțeai Clujul. Iar cînd treceam și de Apahida și începea să apară înaintea mea orașul, cu clădirile lui vechi și noi, vedeam în zare și catedrala din centru, dar și dealul înverzit cu hotelul „Belvedere”, cel mai luxos hotel din Cluj, mă năpădea un soi de fericire neașteptată pe care n-am mai trăit-o de atunci, eram pur și simplu fascinată, ca personajul principal din Abatorul cinci a lui Kurt Vonnegut căruia, după luni întregi de război și de mărșăluit prin tranșee, i s-a arătat pentru prima oară Dresda. Oricum, Clujul era considerat mai cool decît Bucureștiul chiar și pe atunci (deși încă nu se inventase cuvîntul cool), însă în realitate era totuși un oraș provincial amorțit și destul de ponosit. Dar agreabil și verde și cu senzația aia de good place to live care în București se pierduse. Oamenii erau mai drăguți, în ciuda lipsurilor și a sărăciei care erau prezente și aici, mai politicoși, ritmul vieții era mai molcom și mai exista ceva din strălucirea fostului imperiu, în vreme ce Bucureștiul semănă din ce în ce mai mult cu un megaoraș creat în mod artificial, gen Coreea de Nord. Nu puteam merge în străinătate, dar pentru mine Clujul era o evadare, deși toate acele tanti din vecini, care ne dădeau pahare cu apă rece, felii de lubeniță și piersici atunci cînd ne jucam pînă la epuizare în spatele blocului și ne era sete, mă întrebau cu o oarecare invidie: „Și cum e viața la capitală?”. Domnii aceia sfătoși, foști veterani de război, care stăteau la coadă la complexul „Hermes” pentru te miri ce alături de tata-mare, după care mergeau în mod inevitabil la una mică împreună, la bufet, rîdeau roșii la față și-mi ziceau: „De la București se dă ora exactă!”. Iar prietenii mei, copiii din spatele blocului, mă întrebau, între două reprize de „fața” sau de „mîța pe coco”, dacă i-am văzut „în realitate” pe Stela și Arșinel, pe Mirabela și Angela Similea și pe alte vedete care locuiau în București. Ridicam din umeri, Bucureștiul e mare! Adevărul e că nu mă simțeam deloc privilegiată că locuiam în București, eu aș fi rămas la Cluj pentru totdeauna. Aveam prieteni mai buni și mai de încredere decît cei de acasă, mă înțelegeam bine atît cu Andreea ungurească cît și cu cea românească.
Adevărul este că toate vacanțele astea mi le petreceam într-un spațiu restrîns, de sub un kilometru pătrat, în Gheorgheni, de la complexul „Diana”, Școala 16 și pînă la Gostat, rareori ajungeam pînă la complexul „Mercur”. Așadar erau spatele blocului nostru cu zece etaje, în formă de lamă, și spatele altor cîteva blocuri pe care le vizitam ocazional, în funcție de jocurile noastre. Mai erau drumurile zilnice pînă la mătușă-mea, pe aleea Padiș, care nu durau mai mult de cinci minute, de multe ori căram, în sacoșe de cîrpă, tot felul de lucruri bune dintr-o parte în alta, de la prăjituri cu mere la clătite. Erau incursiunile la complex, la „Hermes”, de unde, după ce ne dădea tata-mare „pensia” noastră, a nepoatelor, 50 de lei, ne cumpăram înghețate vafă sau „Polar” și caramele din alea cu cremă, lipite unele de altele și imposbil de mîncat, absolut oribile. Uneori, duminica, mergam pînă la Becaș, alteori pînă la lac, la Soporului, exact unde acum s-a construit Iulius Mall și din nou nu mai recunosc nimic. Dar existau zile speciale în care ieșeam în oraș – astea erau cele mai faine dintre toate. Ne îmbrăcam în rochițele cele noi cusute și croite de mama-mare (mă credeți că mai am și acum două în dulap, de aproape 30 de ani sînt acolo, doar ca să le pipăi și să simt atingerea mîinilor ei la fiecare butonieră, la fiecare cusătură?), coboram spre centru, pe lîngă Ciupercă, cu autobuzul 21, ne opream în parcul de la Teatru ca să ne luăm înghețată de la aparatele acelea ca niște frigidere gigantice care umpleau cornetele cu niște ace de gheață cu aromă de cacao sau vanilie și pe care, dacă nu le mîncai rapid, curgeau pe rochițe. Apoi ne plimbam pe Petru Groza ore în șir. Ne uitam la vitrine, uneori intram și la cofetăria „Carpați”. Alteori mergeam la film la „Victoria”, stăteam cîte o oră la coadă la bilete pentru filme mai de soi precum Liceenii. Dacă mai aveam energie, ajungeam și pînă în Parcul Mare, unde era multă umbră, sau urcam pînă pe cetățuie ca să vedem orașul de sus, de la hotel „Belvedere”, și ni se părea cumva ireal, de parcă ar fi fost scufundat undeva pe fundul mării. Iar mai apoi, după ce coboram rîndurile de scări de pe cetățuie, ne dădeam seama cît de aproape eram, de fapt. Ei bine, Clujul ăsta al meu este un oraș afectiv care există doar în memoria mea, nu mai are nici o legătură cu orașul real de astăzi. La fel ca oamenii, orașele evoluează – și e bine că e așa, însă cumva e trist că orașele afective dispar și se năruie odată cu noi.
