Cod roșu

18 februarie 2026

Azi a fost o zi intensă și foarte stranie, m-a trezit la ora 4 țiuitul apocaliptic RO-Alert de cod roșu de ninsori și viscol și, desigur, n-am mai putut să adorm. Afară ningea oarecum liniștit și se pusese ceva zăpadă la noi în curte și pe acoperișul casei vecine, primul meu gînd a fost la Lola, pisica de pe stradă pe care o hrănim de aproape de trei ani și care nu-se-poate-atinge, pisica-ninja, dacă s-o fi adăpostit sub scară, cum face de obicei, poate că rămîne blocată acolo din cauza zăpezii și o vom găsi înghețată la primăvară. Motanul nostru, Alfi, strănuta și hîrîia în continuare în coșulețul lui, încercînd să-și țină capul sus ca să poată să respire, e răcit de aproape o săptămînă și în fiecare zi mergem la vet ca să-i facem injecții, am avut și eu o viroză acum vreo săptămînă, am luat vreo trei Coldrex și mi-am pus un flacon de picături într-o noapte, știu ce înseamnă să nu poți să respiri, bietul Alfi, însă viroza mea m-a costat vreo 20 de lei, a lui Alfi deja costă peste 1.000. Nici gînd să mai dorm, am văzut că și alții de pe Facebook s-au trezit de la RO-Alert și mișună activi pe acolo, se plîng că cine naiba a avut ideea asta tîmpită cu RO-Alert-ul la ora 4 dimineața doar pentru că ninge în București, pe la 5 încep să posteze poze cu străzi înzăpezite, cu cărărui încropite în zăpadă, cu mașini blocate și cu stații cu autobuze care nu mai vin. Unii se bucură de zăpadă, alții înjură primăriile, motanul strănută și hîrîie, eu mă gîndesc cu ciudă la Andaluzia unde astăzi vor fi din nou 20 de grade și soare, mă gîndesc la biletele noastre de avion care s-au dus pe apa sîmbetei, cumpărate din decembrie cînd începuseră deja frigul, moina și întunericul pentru mijlocul lui februarie, a fost singura mea perspectivă luminoasă de atunci, singura evadare din iarnă, călătoria aia probabilă în Andaluzia m-a ținut vie și funcțională, iar în dimineața în care trebuia să zburăm, ne făcuserăm bagajele, făcuserăm și check-in și tot, am verificat încă o dată prognoza meteo și era Red Alert pentru toată Andaluzia, furtuna Leonardo. Peste două zile, întreaga Andaluzia era sub ape, știam că a fost decizia corectă să renunțăm, însă îmi dorisem atît de mult în ultimii cinci ani să ajung în acel paradis cald din sud și să fug un pic de iarna de la noi, încît după aceea viața mea într-un București mohorît, static și vag iernatic n-a mai avut nici un sens.

Dar iată că avem cod roșu și aici, ce surpriză! Am adormit din nou pe la 7 și am visat că sînt într-un tren cu mulți copii care nu mai ajunge niciodată la destinație, iar pe la 10 m-au trezit zgomotele unei mașini care derapa și nu putea ieși de pe străduța noastră acoperită cu zăpadă și niște urlete: „Hai, dă-i, dă-i, dă-i!”, mi-am dat seama că trebuie să scoatem și noi mașina dintre troiene pentru că aveam cîteva drumuri indispensabile de făcut, inclusiv cu Alfi la veterinar.

Am ieșit afară în plină iarnă, tot orașul, chiar și mașinile se mișcau într-un ralanti, poate o fi avînd un farmec și asta mi-am zis, I. s-a dus la mașină cu lopata, să facă ce-o putea, pe drum a mai împins vreo două dube, la noi pe străduțe era dezastru, nu intrase nimeni cu plugul, eu m-am hotărît să o iau pe jos spre un sediu Apa Nova de pe Tunari, un drum lejer pe vreo douăzeci de minute, pe o vreme normală. După vreo sută de metri, îmi simțeam deja picioarele ude și înghețate, mi-am dat seama că aveam talpa bocancului spartă, ciudat, erau niște bocanci buni, dar nu avuseseră de-a face cu o iarnă ca asta. A fost un drum cu obstacole și încă ningea, mai mult o ploaie înghețată, nu mai vedeam nimic prin ochelari, ba se abureau, ba erau plini de stropi,  trotuarele fuseseră parțial curățate de unii mai întreprinzători, urcam și coboram dîmburi de zăpadă, mă afundam prin bălți, iarnă, ce mai, îi urăsc pe cei care locuiesc în Andaluzia, cu Leornardo al lor, cu tot! Am făcut 45 de minute, acolo un sediu cald și pustiu, ce să caute oamenii pe vremea asta la Apa Nova? Am stat zece minute, n-am rezolvat problema, m-am enervat, I. tot nu reușise să scoată mașina din zăpadă și să vină să mă ia, așa că am luat-o încetinel spre casă pe străduțe, traversînd mai multe lacuri și văi, alunecînd la răstimpuri, trecînd pe lîngă mai mulți oameni de zăpadă pe care nici nu i-am observat din prima și pe care îi am acum doar în amintire, era unul mare, cu un ardei kapia pe post de nas, la intersecția dintre Viitorului și Toamnei, pînă spre seară fusese decapitat.

„Băi, eu nu cred că pot să ies de aici!”, îmi zice I., cînd ajung la mașină, motanul e deja în spate, în cușcă și miaună ca disperatul. Dar în nici 30 de secunde a ieșit, mereu zice că nu poate, de fapt e un șofer desăvîrșit, ceea ce eu nu voi putea fi niciodată, mă gîndesc că nici nu are rost să mai încerc să-mi iau permisul, nu voi ajunge la performanța asta vreodată, ține de reflexe, e nativ. În mașină e cald și orașul văzut de acolo arată altfel, totul mi se pare cumva pașnic și încremenit.

La clinică, în mica lor parcare de pe Carol, nu e nici o mașină, aici e în general un du-te-vino continuu, nici n-ai cum să intri, or fi închis pe motiv de „calamitate”? Ne bucurăm că nu mai trebuie să așteptăm, Alfi suportă și azi injecțiile, în plus face și aerosoli, mai stăm un pic cît el e la spa, recuperăm motanul, plecăm spre Obor, ca să plătim factura la salubrizare.   

Azi e ziua facturilor și a dovezilor de plată, a certificatelor fiscale și energetice, pentru că mîine vom vinde apartamentul în care am locuit în ultimii zece ani. Pentru mine, care sînt anxioasă, tot ce înseamnă vînzare, cumpărare, tranzacție, notar echivalează cu naștere, botez, deces, și în fond nu vinzi o casă în fiecare zi! Sînt oameni, foarte mulți, care s-au născut într-o casă și au murit acolo, sînt perfect de acord cu ei, și eu am o inerție foarte mare, însă îmi dau seama că nici casele, nici oamenii nu sînt definitivi și uneori o schimbare trebuie făcută, măcar pentru a te scoate un timp din rutină.

Pe vremea asta de cod roșu, în Obor e pustiu, sînt doar doi oameni la coadă la mici. Ce mă voi face fără micii mei dragi, fără Obor? – îmi trece prin cap, dar nu mă mai gîndesc la asta, urc direct la etajul doi din Hala Nouă ca să plătesc factura, cobor la etajul unu unde mă simt ca acasă ca să mai iau cîteva felii de parizer de vită, o pîine, o bucățică de brînză, îi zic lui I.: „Simt nevoia de o citirică!”, mai ales că picioarele mele sînt bocnă, ne oprim ca să îmi iau un bitter „Senator” la 10 lei, ca orice drojdier soft din piață, I. bea o apă tonică pentru că e cu mașina, îmi place Oborul ăsta gol, doar al nostru, am o stare bună de spirit, deși am sufletul greu, zece ani nu-i puțin, iar despărțirea de acest spațiu, de acest Macondo al meu, era de neconceput.

Dar cred că a fost o decizie bună, deși nu știm încă ce vom face mai departe, unde ne vom duce. Iar pentru Alfi – care continuă să strănute în cușca lui, în spate – e chiar dramatic, tot universul lui e alcătuit din curtea noastră și trei străzi sufocate de mașini, a avut noroc că nu l-a călcat nici una pînă acum. Cînd ajungem acasă, soarele deja apune, iar cerul e complet senin, exact ca cerul din Andaluzia, poți vedea avioane care trec dintr-o parte în alta, streșinile curg, sînt cîteva grade peste 0 absolut și am într-un mod cu totul neașteptat o senzație de primăvară. Oamenii se ajută unul pe altul, dau împreună la lopată, e un sentiment de apartenență la comunitate care apare în orașul nostru o dată la zece ani. Bucureștiul înzăpezit mi se pare un oraș mai bun, mai uman decît cel de zi cu zi sau poate că e doar o impresie trecătoare. 

Pe Toamnei, un domn în vîrstă și mai intelectual deszăpezea trotuarul din fața casei după ce își pusese tare, la boxe, o muzică de Mozart. Adevărul este că nu știu ce-aș putea să mai zic despre acest oraș în care m-am născut, am copilărit, l-am urît și l-am iubit în același timp. Nu știu dacă ar trebui să-i mai dau o șansă sau să-l las să se ducă, să-și vadă de viața și de oamenii lui.