N-am fost niciodată o mare mîncăcioasă, cînd eram copil mă amuza și mă înspăimînta, în același timp, povestea lui Gargantua și Pantagruel sau, mai degrabă, o carte românească mai potrivită pentru vîrsta mea (destul de prost scrisă) care apăruse la Editura Medicală: Alunel și pofta de mîncare, despre un băiețel (gras) care avea probleme de alimentație, nu se putea abține de la mîncare și de la dulciuri și astfel intra în tot felul de necazuri. Era o carte de prevenție a obezității infantile, în măsura în care comuniștii se puteau gîndi la o astfel de temă într-o epocă în care oricum nu se găseau de nici unele, stăteai la cozi imense pentru alimentele de bază și se practica raționalizarea. (Cum explic asta copiilor de acum? Imaginează-ți că stai trei ore la coadă la Mc și nu ai voie se cumperi decît un Mc Puișor și o porție mică de cartofi.) Totuși, chiar și așa, oamenii încropeau mîncare din orice. Aveam o vecină la etajul doi care era specialistă în tocană de cartofi cu parizer, mîncai și te lingeai pe degete. Sau eu și fiica ei, prietena mea cea mai bună, devoram clătite (multe, dintr-un singur ou), umplute cu dulcețuri diferite făcute de maică-mea. Mai mult decît atît, oamenii erau obsedați de mîncare. Îmi amintesc că la Cluj, la bunicii mei unde îmi petreceam vacanțele, toate activitățile zilei erau organizate în jurul meselor principale: „Ce mănînci în dimineața asta?”, „Ce vreți să vă fac la prînz?” (din puiul sfrijit cumpărat de la Gostat, mama-mare nu mai prindea decît gîtul și ghearele pe care le ronțăia cu atîta poftă încît mereu mi se părea că, de fapt, am ratat cea mai bună parte din pui), „Ce mîncăm de cină?” (mămăligă fierbinte cu lapte rece, friganele cu zahăr, din alea după care plîng nostalgicii pe anumite pagini de Facebook). Totuși, nu am fost o mîncăcioasă, am fost un copil echilibrat și asta se vede acum, în analizele medicale care încă îmi ies bune. Adică eram genul de copil care prefera „cartofii natur” celor prăjiți pe care se bătea toată lumea, doar pentru că mi se păreau cumva mai rafinați (ce poate fi rafinat la niște cartofi fierți cu pătrunjel?), care nu suporta salata de boeuf pentru că avea o tonă de maioneză (acum, desigur, o ador), care decupa fîșiuța de grăsime din friptura de porc și o punea deoparte. Maică-mea, mult mai ardeleancă decît mine, nu se simte bine dacă nu are o bucățică de slănină „din aia bună” în frigider din care își mai taie din cînd în cînd cîte o feliuță subțire. N-ar refuza niciodată o pită unsă cu unsoare și cu ceapă, iar eu pur și simplu o detest, nu mi se pare că așa ceva ar fi comestibil. Partenerul meu, care a crescut și el în nordul țării, dar în Bucovina, are alte delicii asemănătoare – am fost de curînd în orașelul lui natal, iar la un restaurant local a găsit chișcă (habar n-aveam ce-i aia), un fel de caltaboș gras, prăjit în tigaie și servit alături de mămăligă și de varză acră, l-am văzut fericit, „e exact gustul pe care mi-l amintesc din copilărie”. Atunci m-am întrebat, cred că pentru prima dată: poate să te facă o mîncare fericit, chiar dacă doar pe moment? Acest concept de „confort food”, împrumutat desigur, are vreun sens? Contează atît de mult ce mănînci? Mîncarea poate să te aline?
Am mulți prieteni ciorbari, așa au fost crescuți ei, cu ciorbă. Eu mănînc ciorbă cam o dată pe lună, atunci cînd mă simt obosită sau, mai rar, mahmură, nu mi se pare o mîncare esențială, m-aș lipsi bucuroasă de ea și niciodată, cînd iau masa în oraș, nu aleg ciorba în detrimentul felului doi. Pentru că dacă mănînc ciorbă, nu mai pot mînca nimic altceva. Ciorba, indiferent de gustul ei, umple burta și îmbie la somn. Recunosc, însă, că în România ciorba este un ritual: ardeiul, pîinea, smîntîna, uneori mujdeiul, iar cînd ajung prin niște cîrciumi celebre – unde ciorba e „regina”, cum sînt vreo două în Sibiu, unde toată lumea comandă și așteaptă ciorba aia, uneori își mai iau și în niște bidoane, „la pachet”, iar eu îmi comand veșnicul șnițel cu cartofi prăjiți (plin de grăsime, dar nu „vizibilă”, ca fîșiuța de slănină), cu care sigur nu voi da greș niciodată –, mă gîndesc că locul meu nu e acolo. Că m-am dus la cîrciumă degeaba. Totuși, pe de altă parte, cînd merg într-o țară străină precum Franța sau Italia care sînt fără-de-ciorbă, după vreo săptămînă de stat acolo parcă aș mînca o ciorbă. Abia atunci gustul de-acasă, al copilăriei, al obișnuinței, începe să-și spună cuvîntul. Și cauți ciorba aia în orice, în supele clare de vită sau în cele de ceapă, în curry-ul indian, cauți o mîncare lichidă care măcar să se apropie de ceea ce a rămas fixat în creierul tău și, cînd nu găsești, începi să te enervezi: „Ce țară e asta?! Nici măcar o ciorbă nu poți mînca aici?”. Atunci începi să-ți pui probleme reale legate de adaptare, oare aș putea rămîne aici la nesfîrșit?
Cînd eram mai tînără, îmi păsa mult prea puțin de mîncare, trebuia doar să ai ceva în stomac, chiar și un covrig, iar cînd ieșeai în oraș, o făceai ca să bei, să te întîlnești, să sporovăiești, aveam prietene nonșalante și foarte slabe care la un șpriț îmi ziceau: „N-am mîncat nimic de două zile!”, după care se pileau delicios la primul pahar, asta era o altă viață. Mă îngrijorează într-un fel că, odată cu înaintarea în vîrstă, mîncarea începe să devină atît de importantă, oamenii cu care ies acum vor în primul rînd să mîncăm împreună, alcoolul (vinul sau berea) devine doar un accesoriu, mă întreb sincer cînd o să dispară de tot. O seară agreabilă e cea în care ai mîncat bine, te-ai amețit un pic și ai avut o mică șuetă interesantă. Nici eu nu mai concep să ies în oraș fără să mestec, ronțăi, degust ceva, uneori chiar studiez înainte meniurile restaurantelor unde voi merge ca să mă hotărăsc din timp ce voi comanda, să nu comand la voia întîmplării și după aia să-mi pară rău. Sau ca să nu fiu în pană de idei și să-mi iau, din nou, șnițel cu cartofi prăjiți. Uneori mă întreb ce înseamnă de fapt „confort food” pentru mine, știu că nu este în nici un caz tocana de cartofi cu parizer gătită de fosta mea vecină de la doi, atunci ce este? Pentru că îmi place și mîncarea chinezească, însă nu în fiecare zi, îmi place și pizza, îmi plac și fripturile clasice. E clar, am devenit o mîncăcioasă. Mă uit la clipuri cu mîncare (în general, salate fandosite, măcar atît), dar mă uit la Eats History de unde aflu ce mînca Iulius Caesar sau ce se mînca într-un gulag (vă recomand). Ultima mea experiență inedită legată de mîncare și de ideea de „confort food” s-a întîmplat anul trecut – există un han lîngă Botoșani, la Cucorăni, toată lumea din zonă îl cunoaște, de altfel acolo se adună oameni din trei județe, în fiecare zi localul e plin. E decorat decent, la limita kitsch-ului, genul old school, cu candelabre și sfeșnice cu lumînări, și întîlnești aici de la intelectuali și mici ștabi locali îmbrăcați la patru ace, care au mese de afaceri, la instalatori și zugravi ce-și toacă banii în week-end, familii cu copii care se joacă prin curte sau se tîrăsc pe jos, la piți care tocmai s-au întors din Spania și vorbesc între ele în spaniolă de parcă ar fi uitat limba română. Ceea ce îi unește pe toți e mîncarea relativ ieftină și bună – ceea ce m-a surprins este că nici măcar nu se bea, toți au în față pahare cu limonadă pentru că aici nu se poate ajunge decît cu mașina, oamenii nu vor să-și riște permisul pentru o ieșire „la popas”. Stau pe la mese și așteaptă prepelițe umplute și îmbibate în vin, sarmale, coaste de porc, cîrnați cu fasole, ciorbe rădăuțene, clătite cu brînză dulce și mii de stafide, totul e supradimensionat, ai putea să-ți uiți viața și să aștepți sfîrșitul lumii acolo. La un moment dat, am ieșit afară să fumez și m-am conversat cu o doamnă avocat din Suceava, îmbrăcată într-un taior impecabil. Despre vreme, despre pisici (erau cîteva acolo care cerșeau atenție), despre TVA, despre Justiție, mă rog, discuții din astea între femei. Ea a plecat prima. Și cînd a plecat mi-a zis (și m-a surprins foarte plăcut): „Vă mulțumesc. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dvs.”. Eu m-am dus la prepelița mea, ea la hribii ei cu smîntînă.
.jpg)
