O întrebare-standard pe care mi-o adresează copiii la întîlnirile noastre de prin școli (profesorii le spun să pregătească întrebări pentru „doamna scriitoare”) este: „Care sînt cărțile dvs. preferate?”, cu varianta „Care erau cărțile preferate din copilărie?”. După care eu îi întreb: „De ce e bine să citim?”, ca să știu la ce mă raportaz și ce mai reprezintă cărțile pentru copiii de acum, dincolo de faptul că „lectura e obligatorie”, cum era de altfel și „pe vremea mea”.
Le povestesc că am citit mult atît în școala primară, cît și în gimnaziu, poate și pentru că în afară de lumile din cărți nu existau alte lumi fantastice unde să putem evada, așa cum există acum (jocuri video, filme, seriale etc.) Alternativa cărților erau doar jocurile din spatele blocului, dar nu te puteai juca de dimineața pînă seara, la un moment dat oboseai. O rugam pe mama ca la fiecare salariu să-mi cumpere o carte nouă (mi le alegeam din librăria de pe Calea Moșilor) și un disc cu povești (discurile se găseau la magazinul Foto-Muzica, chiar la parterul blocului nostru). Cînd plecam în vacanță la bunicii de la Cluj, mereu îmi luam în bagaj două-trei cărți, de multe ori erau cărți pe care le citisem deja și voiam să le recitesc, așadar cărți de care mă atașam ca de niște păpuși sau de alte jucării. După ce le terminam, treceam la cărțile din biblioteca bunicilor care, din păcate, nu erau prea multe, bunicii mei au fost oameni simpli. Așa am ajuns să citesc la o vîrstă oarecum nepotrivită Marile speranțe, Oliver Twist sau cărțile lui Dumas. Cînd le terminam și pe astea, treceam la cărți de bucate, nu glumesc, citeam rețete, mai ales de prăjituri, și încercam să-mi imaginez gustul, era și asta o formă de a-ți ocupa timpul. Treptat, am dezvoltat un soi de dependență față de cuvîntul scris.
Îmi plăceau mult cărțile de călătorie, de aceea am citit mai toate cărțile lui Jules Verne, chiar dacă aveau prea multe descrieri. Mi-au plăcut și Toate pînzele sus! sau Cireșarii, de altfel citeam multe cărți scrise de autori români contemporani, existau în anii ’80 autori români destul de buni pe care astăzi nu-i mai știe nimeni, publicați la Editura Ion Creangă, probabil că unii scriitori preferau să scrie literatură pentru copii fiindcă se simțeau mai liberi, mai departe de cenzură. Îmi amintesc cîțiva: Mircea Sântimbreanu (Recreația mare), Anamaria Smigelschi (Luna-Betiluna și Dora-Minodora), Ion Lilă (O poveste cu pantofi) sau Dumitru Toma (Făt-Frumos certat cu gluma, Orașul piticoților mincinoși). Și Vladimir Colin, care a fost un soi de precursor al fantasy-ului românesc.
Am recitit de nenumărate ori Aventurile lui Habarnam și am rîs de fiecare dată cînd Habarnam a încercat să scrie poezii sau cînd zborul balonului plin cu prichindei a eșuat lamentabil. Tot de cîteva ori am citit și o carte pentru copii plină de propagandă sovietică, Trei grăsani de Iuri Oleșa, nu știu ce-oi fi găsit la ea, dar cred că mă interesa în primul rînd povestea, nu propaganda. Însă cărțile/poveștile mele preferate au fost trei. Alice în Țara Minunilor, însă pe atunci eram mai îndrăgostită de povestea de pe vinil decît de carte, o știam pe de rost cap-coadă. Fetița de pe Terra, un roman SF pentru copii scris tot de un sovietic, Kirill Bulîciov. Și, nu în ultimul rînd, O poveste cu un hobbit a lui Tolkien, care nu știu prin ce minune s-a publicat și la noi. A fost primul meu contact cu lumea lui Tolkien și cu miturile anglo-saxone. Cartea a rămas pentru mine cea mai fabuloasă călătorie pe care mi-o pot imagina, așa că nu mă pot abține să o recitesc în fiecare an, să plec din nou la drum cu piticii și cu domnul Bilbo Baggins în căutarea comorii furate de dragon.
Uneori mă întreb cît de mult contează ce am citit. Probabil contează, toate cărțile citite în copilărie devin cărți formatoare, chiar dacă sînt bune sau proaste. Însă copiii citesc în primul rînd pentru poveste. Și nu cred că cei de acum citesc mai puțin decît citea generația mea. Poate citesc mai selectiv, poate sînt mai orientați spre roman grafic și bandă desenată unde sînt mai multe imagini, mai puține cuvinte. Poate nu citesc ce le recomandă părinții și profesorii. Și sînt și copii care nu citesc deloc, dar și în copilăria mea existau astfel de copii. Mulți. Apropierea unui copil de carte ține, de fapt, de mai mulți factori decît ne imaginăm noi și de obicei aceștia sînt corelați – ține de mediul familial, părinți care citesc sau părinți care cel puțin comunică cu copilul lor (din ce în ce mai mulți părinți nu mai au timp să comunice cu copiii decît strictul necesar – „Ai mîncat?”, „Ai dormit?”, „Cum a fost azi la școală?”), apoi de mediul școlar, de un profesor de română dedicat, după aceea vin și campanii de tipul „Cititul e cool”, cluburi de lectură în care se dezbate cîte o carte, întîlniri cu scriitori, excursii cu clasa la un tîrg de carte etc. Însă, în ultima vreme, întîlnesc profesori tot mai obosiți – de birocrația din sistem, de programa foarte încărcată și rigidă, de presiunea părinților care vor numai grupuri de WhatsApp și performanță peste noapte, de politizarea sistemului etc. Atît de obosiți încît nu au nici timp, nici răbdare să discute un text literar din afara programei sau să propună la clasă acele „cinci minute de lectură” esențiale, nu au timp să le vorbească copiilor despre marii autori ai acestei lumi, pentru că se străduiesc în continuare să-i convingă pe copii să-i citească pe autorii canonici pe care de cele mai multe ori aceștia nu-i înțeleg nici măcar ca limbaj și îi consideră depășiți. Văd și copii foarte obosiți, unii dintre ei au un program mai încărcat decît adulții, copii care nu mai au timp să se joace pentru că de la ora șapte sînt în picioare și, după șase ore de cursuri, sînt plimbați de părinți între after-uri, meditațiile obligatorii, plus „vocaționalele” – vioară, pictură, scriere creativă, că cine știe ce geniu o ieși și de aici, plus antrenamente sportive, copilul trebuie să se miște, plus meditații la engleză, franceză, germană, chineză, căci limbile străine sînt și ele importante. Văd copii terorizați la propriu de evaluări și de cele două examene importante din viața lor școlară –Evaluarea Națională și Bac-ul –, nu mai există viață dincolo de ele, de multe ori le zic: dragi copii, nu mai fiți stresați, peste douăzeci de ani nici n-o să mai conteze ce note ați luat la examenele astea. Și mai văd și părinți preocupați doar de calificativele copiilor și de competiție, în orice domeniu, părinți care din clasa I pun bani deoparte ca să-și trimită copilul la facultate în străinătate – cine știe, poate că va rămîne pe acolo și va avea o viață mai bună decît ei.
Revenind la citit, nu trebuie să „producem” în școală filologi, critici literari, eminescologi sau mai știu eu ce, e absurd, ar trebui doar ca la finalul clasei a VIII-a să avem copii care să știe să se exprime în limba română, să comunice corect și, în cazuri fericite, expresiv în limba română, să înțeleagă un text la prima vedere, iar pe termen lung ne dorim tineri care să scrie un e-mail decent, să știe să conceapă o petiție, dacă e nevoie, să poată ține un discurs public fără să se bîlbîie și să-și caute cuvintele. Iar pentru aceste treburi extrem de simple ei au nevoie să citească la 10, la 12, la 14 ani. La un moment dat, o mamă m-a rugat să-i ajut puștoaica, să o pregăteasc un pic pentru Evaluarea Națională: deși făcea deja de doi ani meditații la română, nu se descurca la compuneri, avea probleme cu „expresivitatea”. M-am întîlnit cu ea, puștoaica foarte simpatică, de altfel, dar compunerile ei erau la un nivel de clasa a III-a, iar copilul avea 14 ani, toate frazele ei șchioape începeau cu „acesta” și cu „aceasta”, orice pisică era pufoasă sau adorabilă, orice mîncare era delicioasă, adică un vocabular cumplit de sărac. I-am spus mamei cu sinceritate: nu am cum să o ajut, copilul nu citește, trebuia să citească pînă acum, nu cu două luni înainte de examen.
