De ceva vreme, mă bate gîndul să părăsesc orașul cel mare și să-mi cumpăr o casă undeva la țară, însă nu sînt convinsă că într-adevăr a sosit momentul să fac acest pas. În fond, sînt un om citadin, oare m-aș adapta? Iar satul românesc nu e chiar locul ideal de trai. Recapitulez aici cîteva impresii pe care le-am adunat de-a lungul timpului.
● Merg cu un prieten într-o vizită la două bătrîne într-un sat din Ardeal – mama are peste 80, fiica peste 60, dar îmbrăcate la fel și cu baticuri pe cap par aproape de aceeași vîrstă. Sînt singure, nu mai au pe nimeni în sat. „Tușă, nu stăm decît cinci minute!” – le zice prietenul nostru care le e rudă. „Apăi, stați dară, dacă tot ați venit pînă aici!” – se supără fiica și insistă să intrăm în bucătărie unde tocmai au făcut focul în sobă într-una dintre primele zile friguroase ale lui octombrie. Îmi place încăperea mică și curată, mă duce cu gîndul la o copilărie netrăită, cu bunicii de la țară pe care nu i-am avut niciodată – un recamier vechi, cîteva scaune, perne și pleduri, ștergarul țesut de pe perete, un dulap cu vase, un televizor pe un post din ăla comercial, cu vedete. Mă uit la fetele de pe ecran, cu Botox și cu silicoane, care povestesc că au fost la shopping la Milano, apoi mă uit la cele două băbuțe identice care șed cuminți fiecare pe scăunelul ei, cu mîinile în poală. Între cele două lumi nu există nici un punct de tangență și, totuși, în mod absurd, ele se întîlnesc aici, într-o bucătărie de la țară. E cald și ne cuprinde o moleșeală, o stare de bine. „Să vă aduc niște palaneț... acum ce le-am scos din cuptor. Cu varză și cu curechi!”, zice femeia mai în vîrstă. „Dar nu trebe, mătușă, că plecăm, ne grăbim!” „Ei, plecați!” – boscorodi bătrîna, apoi aduse plăcintele calde. Fiecare vizită e aici un mic ritual, vrei să pleci, te roagă să mai stai, iei o plăcintă, te îndeamnă să mai iei una și tot așa, rămîi captiv în mica lor lume la nesfîrșit. „Dar un pahar de jinars n-ar merge?” Ar merge, zicem noi, oftînd, deja afară se lasă umbrele serii. „D-apăi pentru cine ați făcut palaneț dacă știați că nu vine nimeni?” – mai întrebă nepotul bătrînelor, înfulecînd din plăcintă. Vizita noastră nu fusese anunțată. „Păi, om făcut, de ce să stăm dejaba?”
● Chiar în momentul în care am ajuns, am întrebat de magazinul sătesc ca să ne facem o provizie de bere, cu horinca și cu afinata nu te poți înțelege pe termen lung. Am desfăcut cîte o bere la masa lungă din lemn din fața stabilimentului. Plouase, nu erau oameni de-ai locului la ale căror conversații aș fi vrut să trag cu urechea. În schimb, lîngă noi s-a oprit bătrînica de la magazin și eu atunci am fost convinsă că l-am întîlnit pe unul dintre Blajini din poveștile mele inspirate din mitologia românească. Era ceva cu ea din o cu totul altă lume decît cea cunoscută – amabilitatea deloc artificială, curiozitatea omului care a trăit toată viața în satul lui și vrea să afle vești de pe meleaguri îndepărtate și o seninătate pe care nu am mai întîlnit-o de multă vreme. De unde venim? De la București? Lung e drumul de la București! Unde am tras? Cît stăm? Dacă la noi plouă tot așa mult ca la ei? La un moment dat, am întrebat-o cîți ani are, nu mai țin minte exact vîrsta, ceva între 70 și 80, apoi a spus, cu o satisfacție totală: „E frumos să îmbătrînești!”. Am contrazis-o: „Cum să să fie frumos?! Eu am doar 40 de ani și nu mai e ca înainte... deja nu mai am aceeași energie, plus tot felul de mici beteșuguri...”. Păi, dacă îmbătrînești înseamnă că ți-ai trăit viața, ai trecut lin și firesc prin ea, n-ai murit de tînăr! Bătrînica a rămas lîngă noi pînă cînd ne-am terminat berile, alături trebăluia o fată care-i semăna, probabil din familie, la fel de curioasă și de zîmbitoare.
● „No, pe unde umbli?” – ești întrebat cîteodată în loc de banalul „Ce mai faci?”. Scopul întrebării, dar și al umbletului este altul – ești invitat să povestești, să aduci vești de pe unde ai fost. Oameni care se cunosc de 20-30 de ani nu-și vorbesc la per tu, se „domnesc”, deși sînt prieteni buni. E o politețe un pic exagerată, dar care din nou face bine în gestionarea posibilelor conflicte, nu poți să te apuci să-l înjuri brusc pe unul căruia i te adresezi cu „dumneavoastră”. Acest „dumneavoastră” menține o distanță față de semenii tăi și e o dovadă de respect. Eu, una, îl prefer unui „tu” prea relaxat, cu care îți poți permite orice. Am fost la slujba de Înviere într-un sat, s-a ținut la ora opt dimineața, pentru că preotul slujea la două biserici. Credeam că îmi pierdusem apetența pentru slujbe religioase de orice fel, dar mi-a plăcut. Locul, atmosfera, mai ales oamenii. Am ajuns printre primii la biserică, toți cei care urcau dealul ne salutau cu un voios și sincer „Hristos a înviat!” pe post de „Bună dimineața!”. Băbuțele veneau cu coșurile pline – „Ai grijă pe unde meri, că-ți pică merindeaua!”. După slujbă, aceleași băbuțe s-au întrebat cu voce tare: „Oare pe domnii ăștia de la București are cin’ să-i pună la masă?”.
● Oamenii de la țară au de toate, însă casele lor seamănă cu niște magazine de electronice și electrocasnice second-hand. Printre icoane, mileuri și bibelouri, tronează televizoare defecte sau din acelea color cu tubul pe ducă, pe care nu prea le deschid, poate doar spre seară, ca să se uite la știri. Descoperi radiouri și casetofoane de pe vremea lui Pazvante, dar și mașini de spălat, cuptoare cu microunde etc. pe care le primesc de la copii sau alte rude de la oraș. În satul în care am fost, buda în curte e de domeniul trecutului. Apa de la robinet nu se bea, se merge cu pet-uri pînă la izvorul din pădure, unde e apa „cea bună”. Există gaze, însă puțini sînt racordați la rețea, preferă lemnele chiar dacă încălzitul cu lemne le dă de furcă iarna. Gazele sînt prea scumpe.
● La țară, marele inamic al omului e în continuare musca, la fel ca pe vremea lui Creangă. Sînt peste tot, nu poți mînca și nu poți dormi din cauza lor. Bîzîie și pișcă. Se strecoară în pungile cu alimente, mîncarea de pe masă trebuie acoperită. Oamenii încă mai folosesc metode arhaice de a le stîrpi – hîrtia de prins muște. Am reușit să înec vreo șapte într-o sticlă aproape goală de cidru. Au fost curioase, probabil – nu știau ce-i ăla cidru.
● Timpul trece altfel, aproape că nici nu mai ai nevoie de ceas, îți dai seama cam cît e ora după soare, după lumină, după cîntatul cocoșilor. Totul pare să se desfășoare mult mai lent, în ralanti. Seara, bufetul satului se închide la ora 10, pe străzi nu mai e nici țipenie, doar cîțiva bețivi întîrziați, atîrnați de garduri. Dacă nu ai televizor sau Internet, te simți aproape obligat să mergi la culcare pe la zece și jumătate, nu mai ai ce face. Îți închipui că nu vei reuși să adormi, însă aici nu există insomnii. Dormi buștean. Iar trezitul pe la șase dimineața nu e nici o corvoadă, ți-ai făcut somnul. Acasă, adorm după ora două și mă trezesc la zece, nu sînt o persoana matinală. M-am mirat cît de firesc am intrat în acest ritm, fără nici o dificultate. De parcă aș mai fi trăit așa, într-o altă viață. Am presupus, mai în glumă, mai în serios, că e un ritm de viață ancestral care există undeva în subconștient și că doar m-am readaptat lui. Dacă te trezești în zori, simți nevoia să mănînci de prînz pe la douășpe-unu, adică ora la care eu acasă iau micul dejun. Vara, după prînz și pînă spre ora șase, căldura e năucitoare, satul încremenește. Totuși, e o altfel de arșiță decît cea „de asfalt”, îți dă o altă dimensiune a verii. Nu-ți vine să mai faci nimic, te retragi în casă la „răcoare” (care e relativă, fără aer condiționat), citești o carte, inevitabil tragi un pui de somn. Și trecerea dintre anotimpuri e altfel, mult mai lină. Noi, cei de la oraș, spunem că ne-am pierdut anotimpurile, că ele se contopesc. Mergeți la țară și o să vedeți că nu e deloc așa, sînt doar niște schimbări pe care nu le mai percepem. De pildă, după Sfînta Maria, am văzut clar primele semne ale toamnei.
