Societățile democratice sînt, nu spun o noutate, vulnerabile. Coloana lor vertebrală este toleranța necondiționată față de diferențele de viziune și de opinie. Vă amintiți, cu siguranță, celebrele cuvinte ale lui Ion Rațiu: „Voi lupta pînă la ultima mea picătură de sînge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” (care erau prelucrarea unei remarci atribuite lui Voltaire – în realitate, aparținîndu-i, se pare, lui Elizabeth Beatrice Hall și incluse, într-adevăr, într-o carte despre Voltaire: „Poate că nu sînt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra pînă la moarte dreptul tău de a spune ceea ce spui”). Aceasta este, redusă la esențe, filozofia liberală. Aici avem măreția democrației, dar, printr-o paradoxală răsucire ontologică, și sămînța posibilei sale decăderi. Coloana vertebrală se suprapune, insidios, cu călcîiul lui Ahile. De ce? Întrucît permanenta îngăduință pentru opoziție și neostoita încurajare a ieșirii din rînd permit, pe nesimțite, înflorirea ideologiilor inamice înseși ideii de liberalism. Deschid ușa, cum ar veni, curentelor extremiste, structural antidemocratice. Am văzut cu toții fenomenul în România ultimelor luni. Îl vedem pretutindeni, din păcate, în spațiul occidental. Anticorpii pentru microbii extremiști, dezvoltați de societățile libere, au slăbit de-a lungul vremii, paradoxal, chiar din cauza modului de viață (inevitabil permisiv) al acelorași societăți libere. S-au exsanguinat sui generis.
Cînd boala (potențial fatală) a gîndirii totalitare apare într-un sistem deschis, incluziv, sistemul în chestiune reacționează tardiv și, de regulă, prea puțin eficient în lupta cu ea, tocmai pe fondul felului său de a fi. Faptul duce, inevitabil, la diseminarea maladiei. Celulele din organism vor fi rapid infestate de morb. Asta se întîmplă cu oamenii din ziua de azi, de la noi și de aiurea. În contextul ezitărilor – firești, determinate atît psihologic, cît și juridic – instituțiilor de reprima, cu braț de fier, devierile extremiste, cetățenii capătă o fascinație bolnavă pentru ele, sînt loviți de nebunia absolutismelor, dorindu-și, suicidar, tirania. Ajung precum căprioarele prinse hipnotic între luminile farurilor, care așteaptă, într-o inexplicabilă transă, să fie lovite de bolid. Situația e aparent fără ieșire. Nu poți să te opui lucrurilor care te omoară, pentru că, opunîndu-te lor, te opui în fond și celor care te țin în viață. Trăiești dilema neurochirurgului care descoperă o tumoră în trunchiul cerebral al pacientului. Dacă intervine, ucide, dacă nu intervine, condamnă la moarte. Trebuie de aceea să medităm la asemenea detalii atunci cînd ne enervăm (justificat) că Georgescu sfidează în continuare bunul-simț, în ciuda nesfîrșitelor perindări pe la Parchet, că Simion elucubrează nestingherit peste tot, că Șoșoacă urlă fără opreliști oriunde are (și are) un public dispus să o asculte, că fascismul (ca și comunismul) se întărește zilnic înaintea ochilor noștri, că vedem prăpastia deschizîndu-se spre noi tot mai amenințător.
Partea cea mai nedreaptă aici rămîne diferența de arsenal. Societatea liberală luptă cu scrupule (legale, etice, intelectuale), curentele extremiste, dimpotrivă, se manifestă într-un mod fundamental amoral: mint, dezbină, atacă furibund, cultivă ura și se arată gata oricînd de a se vinde diavolului pentru a învinge. Priviți-l pe Putin și transferați-l simbolic în interiorul mișcărilor rebele „suveraniste” din România și din Europa. Veți înțelege imediat tipologia spirituală a extremistului universal, insul care te îmbrățișează surîzător doar pentru a-ți înfige pumnalul în spate adînc, pînă la plăsele. Pentru a pricepe un astfel de joc ucigaș, trebuie să deții ceea ce se numește „claritate morală”. Or, acest „creier etic” a fost profund alterat, în ultimul deceniu, în comunitățile postindustriale. În loc să-l identifice și să-l izoleze pe dușman, mintea omului recent, culmea, îl apreciază și, ultimativ, îl admiră, sub influența unui impredictibil „sindrom Stockholm” colectiv. Victima devine mesmerizată de propriul ei călău, predîndu-se, cu afecțiune, în mîinile sale mînjite de sînge. Ce a generat acest comportament maladiv? Menționata slăbire a anticorpilor sociali? Oboseala democrațiilor tradiționale? Prea marele confort postindustrial? Prăbușirea mondială a educației tinerilor? Invazia tehnologiilor în existența de zi cu zi? Greu de răspuns. Ceea ce vedem, tot mai intens, în jurul nostru e îndobitocirea unor mase largi de indivizi, mase ajunse incapabile să distingă între bine și rău. În contrapartidă, „apostolii” extremismului profită de nefastul context, cu o lipsă crasă de pudoare, intrînd, aidoma lupilor flămînzi, în țarcul oilor. Măcar de s-ar agita, zgomotoase, nefericitele ovine, dar nu, nu vor face asta niciodată. Stau cuminți, privind, într-o tăcere fascinată, spre colții șiroind de salivă, îndreptați, drăgăstos, către ele.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
.jpg)
