Pe vremuri, nu apreciam destul toamna. Poate pentru că nu aveam destui ochi pentru natură. Și nu eram capabilă să mă bucur de subtilitățile vremii dintre cald și frig, dintre vară și iarnă. Vremea de trecere, în care totul se schimba, cu fiecare zi. Cea pe care greierele din poezia lui Topîrceanu nu fusese în stare s-o aprecieze la justa ei valoare și amenințare. Și, ca atare, s-a trezit fără apărare în fața capriciilor toamnei pe cale de a se transforma în iarnă. În ciuda moralei evidente a poeziei, tot pe greier continuam să-l plac și nicidecum pe hapsîna de furnică, oricît de harnică ar fi fost. (Care nu auzise de caritate, de ajutorarea celor în nevoie și mai puțin adaptați și disciplinați.)
Mai ales că întreaga societate ne creștea în spiritul furnicii. În timpul lui Ceaușescu, cu toții trebuia să avem de lucru. Chiar dacă unele slujbe erau formale, trebuia să fim angajați și să ne facem că lucrăm de la 8 la 16. Eram o societate socialistă multilateral dezvoltată alcătuită din oameni ai muncii de la orașe și sate. Cu toții tovarăși, punînd umărul, cot la cot, la dezvoltarea acesteia și la înaintarea spre comunism. În atari condiții, de greieri nu prea era loc. Doar dacă s-ar fi înscris la „Cîntarea României“ sau în vreo uniune de creație, ca să intre și ei în sistem și să joace după regulile jocului. Dar toamna, în epoca aceea, era clar a furnicii. La școală așa învățam, acesteia i se acorda respectul nostru, al tuturor. Pe cînd greierul era blamat, criticat, arătat cu degetul la orele de română.
De altfel, toamna, în mai toate textele pe care le studiam la școală, era musai bogată. Toamna se adunau recoltele. Gospodarii harnici făceau asta, cu sîrg și spor. Iar gospodinele, la fel de vrednice, luau roadele pămîntului și le pregăteau pentru iarnă, fierbîndu-le sau conservîndu-le cum se pricepeau mai bine, în același spirit al prevederii cu orice preț. Mai era ceva ce ni se sublinia în operele legate de toamnă, pe lîngă bogăție: și anume, frumusețea ei. „Covorul multicolor de frunze” era nelipsit din orice compunere. Ni se băga pe gît atîta frumusețe, încît ni se aplecase de ea și n-o mai puteam percepe în realitate.
Singurul lucru pe care-l puteam face, puști fiind, era să-i culegem roadele la îndemînă. Nu pentru că toamna era bogată și nici neapărat fiindcă erau frumoase. Ci deoarece acesta era modul nostru de a ne apropria natura la vîrsta copilăriei. Nu știam doar să privim. Ci să interacționăm concret. Să luăm ceva din natură, să posedăm. Nu rupeam frunze din copaci și nici nu ne-nvredniceam cu alte asemenea gesturi barbare. Nu. Ci culegeam, de pe jos, de prin parcuri, dar și de pe stradă, castane, ghinde și chiar frunze. Cînd venea toamna, umblam cam non-stop cu ochii în jos. Într-o vînătoare dacă nu chiar pasionată, măcar conștiincioasă de roade ale naturii. S-ar putea spune că era efectul textelor de la școală. Dar nu cred. Ce adunam noi nu avea un rol utilitar. Și nici nu se petrecea dintr-un măreț impuls estetic. Se întîmpla mai curînd din spiritul ludic normal la vîrstele acelea, de școlari mici și medii. Colecționam castane și ghinde. Le căutam pe unele mai neobișnuite, mai mici, mai mari, duble, mai proaspete, încă neieșite din găoace etc. Ne lăudam cu ele prietenilor care făceau același lucru. Da, uneori puteam construi din ele diverse figurine cu bețe de chibrituri. Ori frunzele le puteam lipi prin ierbare sau presa prin dicționare.
Dar, de fapt, le culegeam pur și simplu în sine. Ne găsiserăm modalitatea noastră de a interacționa cu natura. Una la intersecția dintre ludic, estetic și practic. Era un mod de joacă mai larg care, în loc să cuprindă doar animalele de pluș, păpușile și mașinuțele stivuite în camere, își avea drept rezervor lumea largă. Într-un mod mai orășenesc de a face lucrurile. Dar liber. Și fericit.
