În clasa a XII-a, mai ales, prin anii 1980, pe cînd eram la Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, Școala Centrală de acum, aproape că nu mai stăteam deloc la orele oficiale. Sau eram prezenți fix atît cît să trecem clasa. Sună extrem, știu, mai ales că eram ceea ce încă se numește „copii buni”. Dar presiunea examenului de admitere la facultate pentru noi, „decrețeii”, era prea mare ca să mai avem timp de aiureli. Și prin „aiureli” înțeleg, da, orele de clasă. Trebuia să faci o selecție între ce era cu adevărat necesar și ce nu. Nu aveai încotro: așa cum am mai scris, dacă nu intrai la facultate ajungeai „în producție”. Trebuia să te angajezi undeva, obligatoriu, așa erau vremurile. Și, evident, într-o slujbă nu cine știe ce intelectuală sau creativă. Maximum într-un birou, ca secretară, pentru că liceul de filologie-istorie ne învățase steno-dactilo.
Dacă nu voiai asta, trebuia să tragi tare. Majoritatea copiilor din clasa noastră făceau meditații. Cei mai mulți dădeau la Filologie, română cu o limbă străină sau două limbi străine (cît s-a putut, căci de la un moment dat s-a introdus româna ca a doua limbă obligatorie). Ca să intri la Facultatea de Filologie sau de Limbi străine trebuia să susții vreo patru examene: unul oral, mai întîi. Dacă treceai de el, din cîte-mi amintesc, mergeai mai departe și te prezentai la următoarele trei examene, scrise: cele două limbi străine și gramatica română. La fiecare dintre cele două limbi străine era o probă de literatură și una de gramatică. Pe scurt, erau niște examene deloc ușoare, pe un număr redus de locuri. Se contura o bătălie, pînă la urmă, căreia trebuia să-i faci față. Trebuia să te antrenezi pentru asta, asemenea oricărui participant la turnir. Și nu era doar un turnir de onoare, a cărui victorie ți-era consemnată în Cartea Cavalerilor Neînfricați. Și nici pentru mîna vreunei domnițe din turn. Nu. Era unul, din nefericire, pentru propria ta existență. Te luptai, literalmente, pentru ea, cu alți „tovarăși” de generație.
Trebuia să știi despre ce era vorba. Să știi nu doar materia, ci și din ce unghi s-o abordezi. La ce să te aștepți. Cum să nu fii încolțit de adversar, pe de o parte. Pe de alta, era necesar să ai și prezență de spirit. Și nervii tari. Emoțiile se coceau imense, dar n-aveai decît să ți le stăpînești. Ca să te poți concentra cu adevărat asupra subiectului și să dai cît mai mult, trebuia să știi să te controlezi și să fii eficient. Profesorii cu care făceai meditații te învățau și asta. Te-nvățau mai mult de atît. La literatură, pînă la urmă, cum să înțelegi un text și să scoți ce se cere din el. La partea de limbă, cum să faci traduceri și, mai ales, retroversiuni. Acestea erau cele mai grele și-n același timp cele mai palpitante. Era musai să găsești cuvîntul potrivit, sintagma cea mai aproape de spiritul limbii în care traduceai. Timpul și modul verbal adecvate, care, cel puțin în cazul limbii engleze, pe care o aveam eu de studiat, nu erau deloc aceleași cu cele din română.
Toate astea nu puteau fi făcute teoretic, bineînțeles. Ci doar prin „infinite” exerciții, care-ți ofereau tot mai multe situații într-o limbă pe care, la început, o simțeai străină. Dar care apoi îți devenea tot mai apropiată, tot mai intimă, în care ajungeai, desigur, cu limite, chiar să gîndești. Sorin Bottez e profesorul cu care, în privat, am învățat toate aceste lucruri. Care m-a inițiat, prin fermecătoarele lui exerciții, care nu erau de fapt doar exerciții, ci mici bucăți de proză, în tainele unei engleze instinctive. Care să devină, măcar puțin, și a mea. La fel cum Monica Bottez, care, din nefericire, a plecat destul de recent dintre noi, m-a inițiat în meandrele literaturii engleze. Mi-a pus în brațe Bleak House a lui Dickens, cam de la început, și mi-a spus să vorbim după ce-o citesc. A fost poate cea mai pasionantă lectură pe care am avut-o vreodată în engleză, cel puțin: și pentru că am descoperit dragostea mea pentru Dickens, dar și fiindcă mi-a pus-o în mîini Monica Bottez.
