În anii 1970, ca să nu mai vorbesc de întunecații 1980, evident că nu existau dulciurile din zilele noastre. Oferta era mai mult decît limitată. Și cu atît mai formidabilă bucuria pe care o simțeam cînd le ronțăiam. Am mai scris despre ruladele de la pîine. A fost prima mea aventură pe cont propriu, pe la 5-6 ani, cred. Brutăria era fix în colțul primei străzi pe care locuiau bunicii mei. Nu trebuia să traversez, nu aveam decît să merg tot înainte pe același trotuar pe care se afla și casa bunicilor mei, iar apoi să fac foarte puțin la dreapta.
Acolo se afla brutăria. Pentru care aveam banii, desigur cash, aproape pregătiți. Pentru că bunicii mei îmi lăsau, pe lîngă suma pentru pîine, și cîțiva bănuți pentru rulada mică. Cu cremă, de cacao sau vanilie, preferatele mele (căci exista și rulada cu gem). Recunosc că nu mai știu exact cît era pîinea pe vremea aceea. Știu doar că toată povestea nu prea depășea 5 lei, care pe vremea aceea constituiau, încă, o bancnotă (mai tîrziu urma să fie o monedă).
Toată povestea mi-a rămas în minte într-o ceață. Pentru că, deși acum am descris totul ca fiind cît se poate de simplu, pe atunci mi se părea nici mai mult, nici mai puțin decît o misiune. Bunicii aveau încredere în mine și-mi dădeau această nemaipomenită însărcinare: de a le aduce, în bună stare, pîinea zilnică. Ba, pe lîngă asta, mai aveau și bunăvoința de a mă lăsa să-mi fac și micul meu shopping de voie: să-mi aleg rulada, dintre cele aproximativ trei sortimente, să îmbin utilul cu plăcutul și să mă dedau, atît cît îmi permiteau și epoca, și vîrsta, unui simulacru de consumism. Pe scurt, îmi luam treaba în serios. Mă concentram să vorbesc frumos și corect cu doamna cu coc sau permanent (nu mai știu exact, dar cam astea erau modelele) de la brutărie. Să fiu atentă la bani. Să bag totul în siguranță în sacoșa adusă de acasă. Să-mi iau rulada în mînă și chiar să mă apuc s-o mănînc pe drumul de întoarcere, într-un mic extaz. Apoi să înmînez, cu onoare și demnitate, pîinea cumpărată bunicii mele.
Aceasta s-ar califica drept prima „gustare” achiziționată pe cont propriu. Cea de-a doua a fost „Măgura“. Prăjiturica asta avea, mai întîi, o formă perfectă. Cel puțin așa mi se părea atunci cînd apăruse. Era pe foarte departe înrudită cu rulada. În sensul în care era cam la fel de mică și se califica drept altceva decît ciocolata clasică. Era o struțocămilă, dar nu în sens negativ, între ciocolată și prăjitură. Avea culoarea și în mare parte gustul ciocolatei, dar pufoșenia prăjiturii. Crusta care o delimita îmi plăcea la nebunie. Și cred că mai avea, pe undeva prin interior, o mică dungă albă, care rupea monotonia gustului și a consistenței. Spre deosebire de rulada copilăriei mici, venea și într-un ambalaj, era mai fancy și mai profi. O cumpăram, de cînd apăruse, cam în fiecare zi cînd veneam de la școală.
Asta se întîmpla pe la sfîrșit de ani 1970. Școala mea era la „Creangă“ și veneam, pe jos, cu Oca, mama nașei mele și prietena mea de atunci, pe Bulevardul Cantemir. La Șincai, pe partea dreaptă cînd veneai dinspre Unirii, înainte de a ajunge la Liceul „Șincai“, era o mică alimentară. Așteptam cu sufletul la gură popasul de acolo. Care era primul și singurul înainte de a ajunge la cel de-al doilea și mai de durată: Parcul Tineretului. Aveam întotdeauna banii pregătiți. Niciodată, pe la orele prînzului, cînd ajungeam noi, nu era coadă. Prietena mea și cu mine ne opream, ca prin farmec și ca la comandă, din infinitele jocuri de pe drum. Intram, serioase, împreună cu Oca și ne luam cîte o „Măgura“ fiecare. Era doar o clipă. Apoi o desfăceam pe loc și o hăpăiam. După care deveneam iar ca scăpate din pușcă și zburam spre locul de joacă din parc. Care, deși nu avea nici o legătură cu cele frumos colorate și atent protejate din ziua de azi, era, pentru noi, paradisul. Oca se așeza pe bancă și își scotea, de multe ori, andrelele. Iar noi deja plonjaserăm într-o lume mai curînd imaginară.
.jpg)
