„Spiritul Crăciunului”, despre care se tot vorbește în ultimul timp, mai ales după ce a fost popularizată intens cartea lui Charles Dickens, Poveste de Crăciun (A Christmas Carol), nu prea exista în România din vremea lui Ceaușescu. Da, oamenii (cei mai mulți dintre ei) serbau Crăciunul, ca întotdeauna, la ei acasă. Unii mai deschis, vorbind firesc despre asta. Alții – mai pe șest, mai cu frică, probabil temîndu-se pentru funcțiile pe care le aveau pe atunci. Și alții, în posturi și mai importante (am întîlnit cazuri), nu-l serbau decît de Anul Nou. Nu făceau pom decît în jur de 30 decembrie, atunci cînd, oficial, începeau „Sărbătorile de iarnă”. Da, decembrie era „Luna cadourilor”, dar asta era un soi de preambul pentru „Noaptea dintre ani”. Tot pe 30 sau 31 decembrie venea și deja celebrul Moș Gerilă pe la întreprinderi și dădea cadouri copiilor angajaților.
Moș Gerilă era varianta comunistă a lui Moș Crăciun. Versiunea laică, aș zice. Dar atunci cînd eram copil nu-nțelegeam distincțiile astea. Erau însă altele pe care le pricepeam. În legătură cu care eram instruită acasă. Știam, clar, că sînt mai mulți Moși, într-o ierarhie. Exista Moș Nicolae, despre care am mai pomenit, care venea în seara de 5 decembrie, dar, evident, nu în persoană. Lăsa cadourile în ghete și, eventual, și cîte o misivă explicativă. Tatăl și bunicul meu făceau bancuri cu el: spuneau că l-au văzut bînd la cîrciuma din colț, că e un Moș care adastă pe acolo și vorbește vrute și nevrute. Ceea ce nu era, așa cum ar părea la o primă vedere, o formă de desacralizare sau de demitizare a Moșului. Ci una de umanizare a lui: povestindu-mi aceste istorioare vesele și, da, ușor, să zicem, deocheate, tatăl și bunicul meu îi dădeau o formă unei ființe care, altfel, ar fi fost doar un abur. Așa, era totuși un om, ca și noi.
Cel de-al doilea Moș, cel care apărea, așa cum am mai scris, în carne și oase, în fiecare an în seara de Ajun, era Moș Crăciun. Am povestit cum se îmbrăca unchiul meu cu blana bunicii, în bucătărie. Dar asta nu avea nici o importanță pentru mine, copilul de atunci. Moșul care suna în fiecare seară de 24 decembrie, pe la ora 21, la ușa apartamentului nostru de bloc din Șoseaua Giurgiului, cu un sac burdușit în spate, era, pentru mine, cel real. Cu totul și cu totul real. Nu-l puneam cu nimic la îndoială. Ci dimpotrivă. Era dovada vie că miraculosul poate îmbrăca forme absolut normale de manifestare, că poate fi palpabil și că te poți trezi cu el la ușă. În fața lui eram emoționată, dar în special fericită. Era momentul anului în care orice dubii aș fi avut în restul timpului, atunci se estompau. Piereau. Credeam și mă bucuram.
Sentimente care nu aveau nici o legătură și cu Moș Gerilă de la serviciul părinților mei. Care era cît se poate de plăcut și șugubăț. Venea în fața copiilor în fiecare decembrie, pe 30, ne chema, cu răbdare, pe toți în față și ne ruga să recităm cîte o poezie. Ne spunea pe nume, știa lucruri despre noi. Iar apoi ne înmîna cadoul. Nu aveam și nu am nimic să-i reproșez. Făcea cam tot ce fac Moșii din filme. Cam ce făcea și Moș Crăciunul din Miracolul de pe Strada 34 (Les Mayfield, 1994). Doar că eu știam, fusesem prevenită de ai mei, că nu era cel adevărat. Că era un coleg de-al tatălui meu, simpatic, dar nemiraculos, care juca rolul ăsta. Adevăratul Moș rămînînd cel care venea acasă, în seara de 24 decembrie. Care se așeza pe recamierul meu chinezesc, roșu. În fața nu doar a raftului cu jucării, ci și a bradului care nu s-a întîmplat să lipsească în vreun an. Care, de fapt, nu era decît rareori chiar brad. De cele mai multe ori era molid. Făceam parte din cei care luau pomul în ultimul moment. Și, pe vremea aceea, brazi nu se găseau chiar atît de ușor. Erau numărați. La un moment dat, prin ziua de Ajun pe la prînz, se cam terminau. Și rămîneau doar molizii (cel puțin în zona noastră, prin Piața Progresul). Iar achiziționarea unui pom era mereu o aventură.
.jpg)
