M-am mutat de puține ori în viața asta și fiecare mutare a fost pentru mine o mică traumă, spre deosebire de părinții mei care au fost și încă mai sînt „mutangii” de profesie (uite că am inventat și un nou termen!). Nu sînt neapărat legată de o casă anume, cît de loc, de vecinătate, de reperele pe care le am în cartier: cum se schimbă ceva, intru în panică. Sînt exact ca pisicile de stradă, îmi am traseele mele în jurul casei, mereu aceleași, cînd ies la plimbare merg mereu prin aceleași locuri, observînd transformările subtile pe care nimeni nu le observă, am piața, magazinele mele și vînzătoarele preferate, am terasele unde mă cunosc ospătarii și îmi știu preferințele. Sînt o persoană anxioasă și timidă, toate aceste lucruri mă liniștesc, îmi inspiră siguranță. Dar cred că e și multă comoditate aici sau, mai degrabă, o inerție pentru că, în mod paradoxal, mereu am visat la o viață itinerantă – să locuiesc, de pildă, cîte șase luni, într-un alt oraș al Europei. Mereu mi-am dorit să scap de mobilă, de tablouri și carpete, catrafuse, obiecte personale inutile, chiar și de cărți și toată viața mea, tot strictul necesar, să încapă într-un rucsac. Cred că și asta face parte din trauma unei mutări – să-ți împachetezi toată viață în cutii, în saci, în pachete și pachețele și să o cari după tine în altă parte, ca pe o cochilie de melc. Poți să mai arunci, dar cît să arunci? Oricît ai încerca, nu-ți vine să arunci chiar tot...
Recunosc că la toate mutările din viața mea m-am fofilat cît am putut, am așteptat să mă mute alții, n-am contribuit sau eventual m-am prefăcut că fac cîte ceva, n-am cărat, nu m-am opintit, am amînat, mutarea e un job în sine (chiar dacă te ajută o firmă specializată, nu-ți strîng ei lenjeria și șosetele...). Pe la 17 ani, ne-am mutat dintr-o casă de pe lîngă Foișorul de Foc într-un bloc de pe Calea Moșilor, era iulie, era o vară toridă, totul în jurul meu era haos (și haosul mă sperie, desigur), eram în vacanță și voiam să mă distrez, așa că am fugit pur și simplu într-un mod rușinos la bunicii mei de la Cluj, iar cînd m-am întors la finalul verii, eram deja mutată. Așa cum v-am zis, ai mei sînt „mutangii”, poate și de aici să fi rămas cu o traumă, cînd ți-e lumea mai dragă ei se mută. Și nu dintr-o chirie în alta, ca oamenii normali: vînd o proprietate, cumpără altă casă. Dar au și ei un pattern, cum se zice acum, se mută de obicei în același perimetru, uneori chiar vizavi, dacă se poate, adică nu-și pierd reperele, nu-și părăsesc ușor vecinătatea. Își fac doar un alt cuib atunci cînd cel în care locuiesc nu mai corespunde din diferite motive. În ultimii 15 ani de cînd au decis să se retragă din Marele Oraș, s-au mutat așa: mai întîi la Poiana Cîmpina, apoi la Breaza, apoi la Cîmpina, din nou la Breaza și încă o dată la Breaza, iar acum ar vrea să se mute din nou în Cîmpina. Cinci case în 15 ani nu e chiar puțin, în cea de la Cîmpina n-au stat nici un an. De cinci ori și-au împachetat lucrurile, mobila (și ei au mobilă serioasă, cum se făcea pe vremuri, nu ca mine de la IKEA), covoarele, tablourile, portretul bunicii, aragazul și frigiderul, toate catrafusele, au făcut pachete și pachețele și le-au dus în altă parte, în altă casă. Eu, sincer, n-aș fi rezistat psihic la așa ceva. La fiecare mutare, au spus că gata, asta e ultima, dar nu a fost, mama continuă să caute case pe Internet, continuă să se entuziasmeze și să-și facă planuri, iar eu cred că, de fapt, mutările astea periodice îi mențin vii și activi, le oferă nu doar o schimbare, o nouă perspectivă în momentul în care, la bătrînețe, perspectivele sînt de obicei atît de limitate. Nu sînt legați de glie cum sînt mulți oameni de vîrsta lor și îmi dau seama că îi admir că pot face asta.
Eu, una, nu pot. Mi-a luat ani de zile ca să mă lămuresc că apartamentul în care locuiam nu mă mai reprezintă, că e prea mic și că sufăr enorm din lipsă de spațiu, că e într-o casă veche care se degradează și n-am bani s-o repar, că suport niște vecini abuzivi și că prefer să tac, să evit conflictul, ca să nu supăr pe nimeni. Doar pentru că îmi aveam reperele mele, de pisică – străduțele pe care mă plimbam, douăzeci de minute de mers pe jos pînă în Piața Romană, Parcul Ioanid unde mă așezam pe o bancă și mă uitam cu jind la blocul interbelic cu apartamente și balcoane mari care dădeau spre parc și mă gîndeam ce frumos ar fi să locuiesc aici, Piața Obor căreia îi știam pe de rost fiecare cotlon, Mega-ul non-stop de la Eminescu. Cînd am scos apartamentul la vînzare, mama mi-a spus: „Nu te cred, tu n-o să te muți niciodată de acolo!”. Adevărul e că nici eu nu-mi imaginam la modul concret că mă voi muta și speram în sinea mea că apartamentul nu se va vinde, va trece și moftul ăsta și îmi voi relua viața de dinainte. Iar după ce l-am vîndut, nu mă mai dădeam plecată, eram tot „acasă”, se apropia termenul generos de trei luni pe care ni-l stabilise noul proprietar, iar lucrurile zăceau împrăștiate sau superficial împachetate în cutii și saci.
Decizia radicală a fost însă mutarea din București. Deși acum nu mi se mai pare atît de radicală, pentru că alte opțiuni nu prea aveam, decît să mă întorc în blocul socialist pe care l-am urît toată copilăria mea. Și, de fapt, să nu obțin nici un spațiu în plus, nici o curte verde în care să zburde pisicile noastre, alți 50 de metri pătrați în care să mă sufoc, alți vecini abuzivi. M-am întrebat: cît de mult mă mai simt legată de București? Nu am job cu un program fix, nu am copii la școală, am contracte sporadice și din ce în ce mai multe sînt prin țară, nu mai ies în oraș decît arareori, nu mai caut cîrciumi fancy și nici concerte, nu am o gașcă de prieteni, de cele mai multe ori, în viața mea adultă, m-am simțit în acest oraș singură, foarte singură. Mai singură decît, de pildă, la Gherla unde am locuit aproape șase luni ca să filmăm un film documentar și unde m-am simțit mai aproape de loc și de oameni. Mai singură decît în Albania unde am avut o bursă de o lună și unde am cunoscut oameni noi cu care am vorbit în limba română (și în aromână). Mai singură decît la Roma sau la Paris, unde eram doar o turistă dornică de interacționeze cu oameni străini, din toate colțurile lumii.
M-am mutat „la țară” de aproape zece zile, la țară însemnînd o comună care se învecineză cu orașul Cîmpina, facem zece minute pînă în centru cu mașina, nu e nici un trafic, în București făceam uneori și 30 de minute de la Obor pînă la Kaufland Colentina, bară la bară. Zona mi-e cunoscută, așa că mi-am găsit destul de rapid noile repere: magazinul din sat (supermarket), „Totul pentru casa ta” (de unde am cumpărat de la coș de gunoi și mop la castroane de lut frumoase cu 8 lei), piața, the new Obor, am găsit imediat bodega cu mici și cu bere, mici excelenți la 5 lei, Lidl – aici e împărăția Lidl-urilor –, restaurante, cafenele în oraș, în plus o shaorma excelentă chiar lîngă piață, un Chardonnay franțuzesc la Carrefour, ce-mi trebuie mai mult? Socializare și viață culturală. Acum cîteva zile am fost la o serată de poezie organizată de Jovi Ene și Codruț Constantinescu, mi s-a părut mai vie și mai autentică decît multe evenimente culturale pe care doar le bifam în București. Mai ales că am ieșit și la bere, după. Și am rîs mult. Am stat de vorbă cu două profe foarte mișto de română, voi încerca să organizez ateliere cu copiii, profesori buni și dedicați există peste tot în țară. Mi se pare aici o viață bună, mai bună decît altele. Mi se pare tihnită în primul rînd, ba chiar un pic burgheză, aș zice. O viața ideală pentru un om care scrie și al cărui vis este să trăiască din drepturile de autor, din cărțile pe care le publică. Liniștea, mai ales noaptea, e binefăcătoare, reușesc în sfîrșit să-mi aud gîndurile, nu pe cele ale vecinilor mei din mahalaua de la Obor. Poate nu vă mai dați seama cît de mult poluează fonic un oraș mare... Ar mai fi aerul, nu credeam că voi ajunge să mă bucur de aer, pur și simplu simți că-ți umple plămînii. Și faptul că ai unde să privești în zare, nu vezi doar blocul de vizavi, vezi dealuri, copaci, trenuri care trec înspre și dinspre București, care rămîne doar o destinație posibilă. Mai sînt și altele.
