Am mers cu o treabă pînă la Brașov și, pentru că mai aveam o oră de pierdut și nu voiam să beau o cafea în centrul vechi care s-a „gentrificat”, cum se zice acum, adică dai pe o cafea cît nu face, m-am hotărît să dau o raită prin piață. Piața Dacia e chiar lîngă gară și maică-mea mi-o recomandase cu căldură, e o piață mică față de Obor, compactă, nu are aceeași atmosferă, dar găsești aici de toate. Am nimerit pe la spartul tîrgului, însă tot am avut ce cumpăra, iar prețurile erau sensibil mai mici față de Obor, am întîlnit chiar și un coșar – așa ceva n-o să vezi în Obor, „tradiția” coșarului norocos (și beat) a dispărut de mult în București, poate pentru că nu mai sînt nici coșuri de curățat, iar pentru suma de 2 lei, am primit două fire negre din pămătuful lui. Mi-am luat pîine ardenenească, din aia îndesată și cu coajă groasă, de două feluri, cu cartofi și cu tărîțe, deși eu nu prea mănînc pîine, dar am cedat ispitei, în fond e pîinea copilăriei mele de la Cluj. Mi-am luat și niște cîrnăciori subțiri de oaie, absolut senzaționali, 12 lei, două fire și niște chifeluțe mici și rotunde, gen aperitiv, gata preparate, pe care le-am mîncat direct din punguță, în mașină, în drum spre casă, ar fi mers la ele și un muștar, dar asta e, 10 lei vreo paișpe chifteluțe. Dar mai ales am nimerit în Țara Brînzei și aici, recunosc, m-am pierdut. Telemea de capră și caș de oaie, burduful „de munte” care în Obor e 75, aici era 45, smîntîna aia în care stă lingurița țeapănă, brînză de vaci dulce și cremoasă, am început să cumpăr în neștire. Și pentru că eram înconjurată, asaltată de doamne, bunicuțe și fete tinere, toate numai zîmbete, toate parcă din aceeași familie de oieri desăvîrșiți, care mă îmbiau să gust, întindeau spre mine cuțite cu mostra, feliuța, „No, hai, să vă dau un caș bun!”, „Hai să gustați o telemea, să vedeți ce faină e!”, glasul ăla cîntat de Ardeal, de care mi-era atît e dor. Știu că noi, oamenii de bun-simț din sud care s-au săturat de mitocănisme, de șmecherie și impolitețuri, cei care ne dorim cu orice preț ca ceilalți să ni se adreseze cu respect și cu amabilitate, „ca afară”, avem tendința de a idealiza Ardealul. Și acolo sînt oameni și oameni, ca peste tot. Totuși, scurta mea incursiune în Piața Dacia de la Brașov a fost ca o gură de aer proaspăt după multă vreme. Mereu în Obor trebuie să mă scuz față de vînzători care, culmea, au firme cu „Bunătăți din Ardeal” (dar n-au nici o treabă cu Ardealul) că iau prea puțin, în timp ce ei încearcă să-mi îndese în sacoșă cantități mari din orice, doar ca să vîndă. Trebuie să găsesc scuze: „Sîntem doar doi oameni, cine să mănînce atît?”, „Mai bine cumpăr mai puțin decît să arunc!”, „Locuiesc aproape, vin aici în fiecare zi!”. Scuze ca să nu mă simt un cumpărător „sărak”.
Nu știu cum văd turiștii occidentali Bucureștiul și pe oamenii de aici, inclusiv cei care ajung în Obor și cer la tejghea „doi micii, vă rog... cu mustar!”, însă mie orașul mi se pare în continuare neprietenos cu străinii. N-am ieșit niciodată din Europa, nici măcar nu-mi mai doresc, nu mai vreau șocuri culturale, sînt mulțumită cu ce avem aici, mai ales cu diversitatea asta fantastică de mentalitate și de atitudine pe care o simți și pe o distanță de 200-300 de kilometri, cum s-a întîmplat în exemplul pe care vi l-am dat cu piața din Brașov și cea din București. Merg în fiecare an la Marea Neagră bulgărească de la graniță, marea de la țară, cum îi zic eu, pentru liniștea, dar mai ales pentru prietenia și deschiderea oamenilor de acolo, pentru cîrciumile mici de sat unde se gătesc pește și midii din mare și mai ales unde nu se aude nici o muzică asurzitoare, doar valurile și zgomotul plăcut și discret de tacîmuri și farfurii, de pahare care se ciocnesc, locuri unde gazda nu-ți cunoaște limba, însă se străduiește să comunice prin Google Translate și să te facă să te simți binevenit. Doar o sută de kilometri mai la nord te lovești de nepăsarea chelnerilor noștri de pe „litoral”, de afaceriști care vor să se îmbogățească într-un sezon, de plaje care nu mai aparțin oamenilor, ci doar șezlongurilor și umbrelelor și, în general, de zgomot, mult zgomot, mașini turate la maximum, bași în stomac și muzici care se întretaie, plătești pentru toate astea pentru că se numește „distracție estivală”. N-am prea îndrăznit să merg mai la sud, în Grecia, tot de frica românilor, să nu cumva să nimeresc și în vacanță într-un trib de români care vin cu obiceiurile lor „de acasă”. Am avut două incursiuni scurte și probabil în locuri nepotrivite – grecii pe care i-am întîlnit mi s-au părut pragmatici și eficienți, conștienți de faptul că trăiesc din turism și că trebuie să-și facă banii, că după vară urmează iernile cu plaje pustii, sînt convinsă că Grecia e minunată, însă oamenii, ca peste tot, sînt diferiți de la un loc la altul. Dintre toate țările balcanice pe care le-am cutreierat în lung și-n lat, cel mai neprietenos loc mi s-a părut de departe Croația, care oferă doar o coastă frumoasă, însă nu spectaculoasă, prețurile sînt mai mari ca-n Italia, vin britanicii care își fac de cap, iar croații au un soi de încrîncenare a esticilor pe care nu și-au pierdut-o nici românii noștri, un soi de dușmănie „amabilă” față de străini, lasă că-i facem și pe ăștia la bani și ne vedem noi de viața noastră. Îți dau senzația că de-abia așteaptă să le plătești nota și să pleci. Mai bine mergi în Bosnia, inland – întîlnești o populație chinuită, traumatizată, dar mai ospitalieră. Și în Italia am avut surprize: după ce mi-a plăcut la nebunie Sicilia, în extrasezon, e adevărat, cu insularii lor glumeți și afabili, însă orgolioși și plini de personalitate, trăind un soi de dolce far niente perpetuu, locuitorii Romei mi s-au părut plictisiți și ușor agresivi față de milioanele de turiști care le invadează orașul. Nemții sînt corecți și respectă regulile, nu ai de ce să te superi pe ei, sînt nemți, te simți în siguranță acolo din toate punctele de vedere, însă Berlinul nu e Germania și rareori am întîlnit un oraș în care să mă simt mai liberă și mai relaxată. În schimb, mergi o sută de kilometri mai la est, la Cottbus (unde există un fantastic festival de film) și vei găsi o Germanie anostă, austeră, unde duminica nu vezi pe nimeni pe trecerile de pietoni și unde te plictisești de moarte, n-aș rezista într-un oraș de genul ăsta nici măcar o lună. La Viena (care, sincer, mi s-a părut un oraș bun „de trăit”), am nimerit după nu știu cîte recomandări la un restaurant de cartier „din ăla autentic”, am stat la coadă la intrare ca să am acces înăuntru și să mănînc și un șnițel „perfect” – pentru că eram singură, m-am pus la o masă cu o familie de vienezi, timp de oră n-am schimbat nici o vorbă, nici un zîmbet, de parcă aș fi fost invizibilă, fiecare și-a văzut de șnițelul lui uriaș. În Franța, am nimerit într-un orășel exclusivist, la granița cu Elveția, locuit doar de francezi albi și bogați care reușiseră să-i împingă pe venetici, mai ales pe cei de alte etnii, la marginea localității. Era orașul lor. Se plimbau pe faleza lacului, își afișau pe străzi mașinile retro, seara mergeau la cinema și comentau filmul (franțuzesc, desigur), apoi dansau pe platforma din fața cazinoului, o clădire istorică. Mi s-a părut un oraș mort, conservat în formol, o bulă. Nu m-am simțit bine și nici prost acolo, a fost o experiență, e ca și cum aș fi vizitat o Franța de dinainte de colonii și marile migrații. O sută de kilometri mai încolo, la Lyon, am simțit efervescența artistică și academică, fără ca orașul să-și piardă însă spiritul francez.
Tot călătorind mi-am dat seama că românii nu sînt ospaitalieri, așa cum am învățat la școală. Sau, cel puțin, nu mai mult decît alte popoare; de cele mai multe ori, ca în toate țările mai sărace, ospitalitatea e doar de fațadă, românii își văd de propriile interese. Singurele țări din Europa în care m-am simțit perfect și în care m-aș muta și mîine sînt Spania și Portugalia. Acolo am simțit că spațiul public aparține, de fapt, oamenilor care au o curiozitate sinceră, dezinteresată și dezinvoltă față de străini.
