Odată ce venea vremea rea, mai toți membrii familiei mele își scoteau cam aceleași haine de la naftalină. Veșmintele de toamnă și iarnă erau, pentru toți, aproximativ aceleași. Nimic nu se pierdea, nimic nu se arunca. Pe fiecare dintre ei îl țineai minte îmbrăcat într-un anumit fel. Asta pentru că, în general, hainele, mai ales cele de exterior, le erau prieteni de-o viață. Trăiam într-o permanență a lucrurilor, și simpatică, și apăsătoare.
Tatăl meu avea un balonzaid kaki, cred. Pe care și-l punea cum începea toamna cea nesuferită, cea „lungă, slabă și zăludă”, care-l scotea din ale lui pe greier. Cînd se termina cu cea aurie despre care ne tot cîntau manualele de română. Balonzaidul era haina ideală de trecere. Era și o uniformă: îi făcea pe posesorii lui să se piardă într-o mulțime gri, destul de ștearsă. Căci, în general, cam acestea erau culorile balonzaidelor. Fie gri, fie bej, fie kaki, împreună alcătuiau un ocean pastel din care cu greu mai puteai fi distins. De altfel, culorile balonzaidelor se asortau cu cele ale străzii. Cenușiul era culoarea cotidiană. Toamna, cu atît mai mult. Ceața dickensiană care se lăsa pe străzile bucureștene ne includea pe mai toți într-o mulțime agitată, dar nedeslușită. Ne pierdeam cu toții, cu balonzaidele noastre cu tot, în negura forfotei de supraviețuire.
Cu excepția bunicului meu, poate. El purta, ca toată lumea, desigur, un balonzaid gri. Pe umăr, însă, mai spre spate, avea formidabila și deja celebra lui servietă à la Mary Poppins. (Și asta nu pentru că ar fi fost făcută din covoare, ci fiindcă scotea din ea, în orice moment, ce nu te-ai fi așteptat. În orice caz, bucăți egal tăiate din România liberă, frumos aliniate și utile în orice împrejurare.) Dar nu neapărat servieta îl distingea din pîcla colectivă. Ci ritmul lui, care nu era același cu cel al oamenilor din jur. Ci un pic mai alert. Chiar mult mai vioi. Dacă noi, ceilalți, rătăciți în aburul devorator, deveniserăm aproape un mecanism care funcționa în dorul lelii, bunicul meu părea că nu-și pierdea niciodată ținta și viteza. El avea un scop precis, de cele mai multe ori legat de programele mele. Și indiferent de obstacole, chiar dacă lumea din jur devenise o piedică, el știa una și bună: să-și îndeplinească „misiunea” de bunic. Cu mine de mînă, cu balonzaidul pe el și geanta pe umăr, străpungea cenușiul. Și ieșeam la limanul nostru, oricare ar fi fost acela.
De fapt, și tatăl meu făcea același lucru. Dar într-un alt fel. Modul lui de a supraviețui aburului nu era viteza, ca-n cazul bunicului. Ci calmul. Devenea ca un stîlp în mijlocul aiurelii. Își găsea ordinea și locul în iureșul haosului. Eram, deodată, doar noi doi (căci tot pe post de transportator și bodyguard al odraslei era) într-un univers în mișcare. Salvarea lui venea, mereu, din interior. Din imaginație. Poveștile lui, pe care, evident, mi le împărtășea, colorau lumea din Bleak House. Așa cum în zidul din stația tramvaiului 12 de la Cuțitul de Argint vedeam o ferestruică luminată despre care spuneam că-i o comoară, tot așa noi înșine deveneam o crăpătură în indiscernabilul din jur. O pată de culoare. Așa, nu mai conta că autobuzul sau tramvaiul venea arhiplin. Îl puteam rata liniștiți și aștepta pe următorul. Sau ne înghesuiam ca sardelele, abia prinzînd un loc aproape de bară ca să ne ținem. În jur era o mare de trupuri, iar fondul sonor era unul al înjurăturilor ocazionale. Nu le simțeam în mod special. Ni se crease o platoșă. Desigur, invizibilă. Știam că urma să coborăm chiar cu o stație înainte, la Șura Mare. Ca să mergem apoi pe jos pînă la blocul nostru, de la stația Bacovia. Trecînd pe la tutungeria din drum, de unde tatăl meu își lua țigări, iar eu ascuțitori chinezești. Și pe la cofetăria de cartier de unde de-abia așteptam să ne aprovizionăm cu un tortuleț verde sau mov.
.jpg)
.jpg)
