M-am uitat la serialul Plaha pe Netflix nu atît pentru poveste, realizare și jocul actorilor (deși sînt cîteva partituri foarte bune, mi-au plăcut mult Iulian Postelnicu, în rolul principal, dar și Igor Caras în rolul președintelui Cioroian), ci dintr-o curiozitate pur jurnalistică. Pe măsură ce mă uitam, episod după episod, îmi dădeam seama că nu știam mai nimic despre istoria de tranziție a vecinilor noștri din Republica Moldova, în afară de ce văzusem sporadic pe la știri, fără însă să pun lucrurile cap la cap și fără să-mi dau seama de implicații și semnificații. Serialul e doar inspirat din fapte reale, însă nu mă îndoiesc că povestea din film nu e departe de adevăr. Și cred că acesta e unul dintre cele mai mari merite ale realizatorilor – au adus țara lor în atenția unui public mai larg, inclusiv al celui din România, au creat o legătură puternică afectivă și ne-au oferit, într-un mod oarecum comercial, un „rezumat” al evoluției politice din Moldova, începînd cu finalul anilor ’80 și pînă aproape de zilele noastre (trebuie să ținem cont și de faptul că, din păcate, povestea oligarhului Plahotniuc nu s-a încheiat încă). Ce am văzut în serial m-a îngrozit și m-a revoltat, ca pe mulți alții. În primul rînd, mi-am amintit în detaliu singura mea vizită la Chișinău pe care am făcut-o la sfîrșitul anilor ’90 (și-mi pare foarte rău că n-am mai ajuns de atunci, dar nu s-a mai nimerit). Eram în ultimul an de liceu, făceam parte dintr-un program destul de revoluționar pentru acea vreme chiar și pentru România, care forma tineri jurnaliști de pe băncile școlii (presa anilor ’90 de la noi era destul de incomodă și, în esență, liberă, nu apăruseră încă mogulii de presă) și am plecat la „un schimb de experiență” cu tineri jurnaliști din Republica Moldova. O să mă întrebați ce relevanță are. Stați să vedeți! De la bun început, m-a șocat Chișinăul, arăta mai rău decît Bucureștiul, ceea ce nu credeam că e posibil, București era un oraș foarte gri în anii ’90, cu străzi pline de gropi și de cîini comunitari, cu blocuri care stăteau să se dărîme, împînzit de reclame fără noimă și de un comerț stradal kitsch. Ei bine, Chișinău arăta ca după un bombardament (sovietic?), străzile și blocurile erau și mai triste, la un moment dat am trecut pe lîngă scheletul unui hotel-mastodont socialist neterminat care m-a înfricoșat, iar pe maidanul din jurul lui era un imens bazar, toată lumea vindea pe trotuar tot soiul de nimicuri, de la produse alimentare la nasturi și catarame, o sărăcie lucie. Atunci m-am gîndit pentru prima oară că poate nu trăiam în cea mai rea dintre lumile posibile, așa cum îmi imaginam, și că se putea și mai rău. Însă în Chișinău apăruseră, în același timp, și semnele opulenței celor îmbogățiți peste noapte, cam ca pe la noi. În vizita noastră, programul era destul de strict, așa că la un moment dat ne-au dus la un prînz la un hotel de cinci stele, ca să vedem și ceva „frumos” și elegant, de tip occidental, nu-i așa, poate era chiar hotelul „lui Plaha”. Hotelul m-a îngrozit mai mult decît mastodontul comunist neterminat – „aur” și marmură, un kitsch grotesc, desăvîrșit și o grămadă de dubioși cu cefe groase care se perindau pe-acolo, coborînd din primele mașini de lux înmatriculate în republică. Apoi, m-a mai șocat cît de „rusificată” era țara, în aproape o săptămînă rareori am auzit vorbindu-se românește pe stradă, toate denumirile erau în chirilice, iar într-o seară, pe cînd ne întorceam la gazda noastră, eu și colega mea (am fost cazați „în găzduire”, pentru un schimb de experiență mai productiv), trecînd tot pe lîngă hotelul cel fantomatic, ne-au umărit doi ruși îmbrăcați în geci de piele (exact ca bandiții din film), strigînd după noi: „Devocika, devocika!” („Fetițo!“), abia am scăpat de ei, ascunzîndu-ne într-o scară de bloc. Acum, privind serialul, m-am gîndit că poate puțin a lipsit să ajungem pe undeva „la produs”, prin Turcia sau Kosovo. Am avut surpriza ca jurnaliștii cu care ne-am întîlnit să fie elevi de clasa a IV-a, ei nu aveau vreun program pentru tineri, așa că ne-au dat ce-au găsit. Am stat „în găzduire” la mama uneia dintre fetițe, într-un apartament de două camere la bloc, a găsit un pat și pentru noi. Mama, unionistă și cadru universitar, m-a emoționat cu modul în care ne-a primit cu de toate, inclusiv cu sticla de vodcă pe masă (aveam 18 ani, doar vodcă nu beam noi pe atunci...), dar mai ales cu cît de frumos ne-a vorbit despre România. Totuși, îmi amintesc că am simțit la ea o tristețe și o resemnare profunde, cu rădăcini mult mai adînci decît cele ale românilor care nu-și pierduseră încă entuziasmul postdecembrist. Uneori mă întreb ce s-a ales de ea și de fata ei. În rest, am avut parte de multe vizite „de lucru” – la fabrica de pîine „Franzeluța”, alt mastodont comunist unde se producea, desigur, pîinea cea de toate zilele, la fabrica de bomboane „Bucuria”, la o casă de modă (!), la o fermă de „puicuțe de o zi” unde am mîncat pentru prima dată hrișcă laolaltă cu muncitorii, la televiziunea unde am găsit niște studiouri prăfuite. Și toate aceste vizite au culminat cu o întîlnire cu președintele Vladimir Voronin, la palatul prezidențial. Ce să spun? Rîsuri! (Apropo de minunata replică din serial a lui Cioroian.) Noi, tinerii jurnaliști revoluționari și ambițioși, i-am organizat o conferință de presă în care i-am pus cîteva întrebări incomode, inclusiv despre Unire. Însă Voronin ne-a calmat rapid: „Draji copii, da’ și vă intereseazî pi voi politica? Uite aiși aveț niște bomboani...”. Cumplit personaj! Cînd am trecut înapoi Prutul, am cîntat cu toții imnul național, ne bucuram că ne întorceam la hoții și corupții noștri care abia începuseră să scoată timid capul, chiar și Iliescu ni se părea mai „uman”. Iar în anul acela nici măcar nu a mai cîștigat alegerile, a ieșit Emil Constantinescu, ceea ce ne-a redat speranța că totul va bine. Dar n-a fost.
În timp ce mă uitam la film și găseam atîtea similitudini între ce s-a întîmplat în România și în Moldova după 1990 (de altfel, Plahotniuc a avut proprietăți în România, a făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu și se pare că ar fi fost la un moment dat chiar și consilierul lui Iliescu), identificam atîtea „scheme” și tunuri identice, mi-am dat seama încă o dată că ticăloșii ăștia ne-au furat, mie și generației mele, vreo 15 de ani din viață, cei mai buni și entuziaști ani de tinerețe în care am fi putut face multe și poate că am fi fost mult mai departe acum. Poate că am fi avut niște conturi confortabile în bănci ca orice om care se apropie de 50 de ani, o siguranță a zilei de mîine, o detașare relaxată, pentru că n-am fi început să prindem un cheag abia după 35-40 de ani. N-am fi îndurat sărăcia și n-am fi alergat disperați după orice job, în vremuri în care oamenii onești și fără pile politice nu aveau acces niciunde, atunci cînd trebuia de fapt să ne construim o carieră, să devenim specialiști/profesioniști fiecare în domeniul lui, să evoluăm, să înțelegem lumea în care trăiam, să călătorim. Poate că acum am fi acceptat altfel niște „măsuri de austeritate” din partea unei guvernări (sau n-ar mai fi existat astfel de măsuri) și nu ne-am mai fi revoltat, pe bună dreptate – ăia au furat, au capturat un stat, de ce tot noi trebuie să plătim în locul lor? Cine plătește pentru Plaha? Tot amărîții ăia de oameni, o generație întreagă chiar mai distrusă decît a noastră, mereu se poate și mai rău. Și poate că dacă acești 10-15 ani nu ar fi existat în istoria noastră recentă sau ar fi fost altfel, am fi avut altceva mult mai important – o altă demnitate. Căci am fi uitat de șpagă, de poziția ghiocel, de frica de autorități, de resemnarea mioritică – asta e, toți primarii își fac vile și pensiuni, orice sat din țara asta a devenit un mic stat capturat. Tare aș vrea să văd un serial și despre Adrian Năstase, despre care auzisem la un moment dat că, printre altele, și-a cumpărat un munte. Dar și despre Dragnea care își însușise tot județul Teleorman. Poate chiar și despre Mazăre care și-a tras un oraș întreg. Oamenii ăștia sînt liberi și sînt acum într-o vacanță perpetuă. Rîsuri!
.jpg)
