În ziua de Crăciun am început să citesc, în aeroport, Insula bătăilor de inimă, un roman scris de Laura Imai Messina, apărut în 2024 la Editura Humanitas, în traducerea Lilianei Nechita. De fapt, pentru că nu-mi plac deloc spaţiile foarte aglomerate, fiindcă îmi dau întotdeauna senzaţia unui înec sau a unei sufocări iminente, m-am lăsat să alunec în cartea asta. Şi am făcut-o cu bucuria cu care mîncam, atunci cînd eram copil, vată de zahăr pe băţ. Sau înălţam un zmeu, pe plajă. Cu o uşoară doză de egoism. Am citit retrăind, la fiecare pagină, plăcerea reîntoarcerii în carapacea mea din care cred că n-am plecat niciodată cu adevărat. Sau nu pînă la capăt. Şi, în orice caz, nu de tot. Cartea asta – din care am aflat că pe insula japoneză Teshima există Les Archives du Cœur, o instalaţie concepută de artistul francez Christian Boltanski, în care poţi asculta bătăile inimilor a mii de oameni şi-n care-ţi poţi înregistra bătăile propriei inimi – m-a decuplat de la zgomotul din jur, de la continua agitaţie a oamenilor care vin şi care pleacă undeva şi de la propriile mele anxietăţi şi tensiuni. Şi m-a aruncat într-o poveste în care inima unui ilustrator de 40 de ani, pe nume Shuichi, continuă să bată în fiecare dimineaţă chiar şi dincolo de momentul în care din viaţa sa dispar oamenii pe care i-a iubit cel mai mult. Aceia care i-au definit existenţa. Cei pe urmele cărora va continua să meargă mereu, chiar dacă doar pe drumul memoriei.
Există, în acest roman, o dantelărie de emoţii care gravitează în jurul inimii, văzută ca „un mic animal din junglă care, în loc să atîrne de liane, zburătăcea ţinîndu-se de vene şi artere”. Această sensibilitate, această delicateţe m-au făcut să mă afund şi mai mult în poveste, pînă la punctul care mie mi s-a părut cel mai profund. Acela în care personajul principal, claustrat în dorul de oamenii iubiţi, îşi pune în cuvinte incertitudinea propriei existenţe: cine este atunci cînd nu mai este fiul mamei sale, soţul soţiei sale şi tatăl copilului său?
Trăiesc intens toate lecturile care devin parte din cine sînt eu. Uneori mi se întîmplă să plîng pe marginea filelor unei cărţi, între episoadele unei istorii, între paginile unui volum de memorii, în care subliniez atent pasaje şi replici la care, ulterior, revin. După ce termin cîte o carte care îmi place extrem de mult, încep să o recomand sau o fac cadou acelor oameni din viaţa mea de care, într-un fel sau altul, depinde inima mea. Gîndindu-mă că le-ar plăcea şi lor o poveste anume ori că s-ar regăsi, şi ei, ruşinaţi, sau fragilizaţi, sau entuziasmaţi într-un personaj. Cartea Laurei Imai Messina mă urmăreşte de o jumătate de an. Dar abia acum, după ce am acceptat invitaţia de a scrie, din nou, un text pentru Dilema, mi-am dat seama că pot să încerc – fără să cred neapărat că voi reuşi asta – să pun în cuvinte răspunsul la o întrebare care s-a cuibărit într-un sertar din mintea mea: cine voi fi atunci cînd nu voi mai fi copilul părinţilor mei? Cine sînt şi acum, dincolo de a fi copilul lor uneori dificil, uneori neînţeles, uneori nervos, de foarte multe ori mofturos atunci cînd e vorba despre mîncare? Am înţeles, citind Insula bătăilor de inimă, cine este Shuichi după ce încetează să mai fie fiul mamei sale şi mai ales tatăl fiului său. Dar eu, care nu sînt personajul unui roman, cine sînt?
Mi-am dat seama că am exact dublul vîrstei studenţilor mei. Că sînt mai apropiată de anii pe care îi au părinţii lor decît sînt de anii lor tineri. Şi m-a panicat, recunosc, gîndul că – deşi sînt permanent conştientă de faptul că e un privilegiu să putem îmbătrîni – sînt, probabil, în mijlocul revoltelor, al furtunilor mele, paradoxal, în mijlocul unei linişti, tot paradoxal, în centrul incertitudinilor, al marilor întrebări: Ce am făcut pînă acum? Am reuşit să fac ceva bun, ceva bine? M-am străduit destul? Unde m-au dus visurile mele? Cît de detaşată privesc în urmă? Şi cine sînt atunci cînd nu sînt copilul părinţilor mei?
Îmi displac etichetările, încorsetările în categorii. Mă enervează, uneori mă dor, mă rănesc. Fiindcă pot fi superficiale, nedrepte, crude. Nu mă pot defini nici sec, nici sub forma unor răspunsuri ale unui bilanţ de 40 de ani. Nu ştiu nici acum, aşa cum nu ştiam nici în 2021, atunci cînd semnam alt text în Dilema, cum să mă descurc pe lumea asta. Încă n-am învăţat. Încă învăţ. În fiecare zi. Dar am înţeles, cred, nu cine aş vrea să fiu, ci mai degrabă cine sînt. Mă recunosc parţial în studenţii mei, în fricile lor. Mă recunosc în curiozitatea şi în bucuria descoperirilor lor. Aşa eram şi eu atunci cînd aveam 20 de ani. Sigur că sînt multe aspecte în care sînt total diferită de ei, dar sînt şi altele prin care simt, în unele zile, că sînt atît de aproape de ei – chiar dacă nu le spun asta.
Dacă îmi plimb degetele pe linia inimii mele şi nu mă mint, îmi dau seama că sînt tot ce-mi trece prin inimă. Sînt toate fricile mele care, în unele zile, par să mă-nghită. Sînt pasiunea cu care scriu, deşi nu atît de des pe cît mi-ar plăcea. Sînt culorile cu care pictez. Sînt setea cu care citesc şi bucuria de a învăţa, la rîndul meu, alături de nişte tineri pe care fac tot posibilul să-i înţeleg. Pentru că doar înţelegînd de unde vin aceşti copii şi ce emoţii îi traversează, ştiu de unde să încep să lucrez cu ei. Sînt fiecare regret pe care l-am bifat şi fiecare disperare care m-a cuprins vreodată.
Dar sînt, mai ales, oamenii din inima mea. Cei de care îmi e dor, care mă cunosc într-un fel tulburător, de care nu pot şi nici nu vreau să mă lipsesc, care îmi înţeleg tăcerile, spaimele, dorinţele, agitaţia şi fragilitatea. Şi care nu vor să mă schimbe. Sînt aceşti oameni care îmi locuiesc inima.
Ada Codău este lector univ. dr. la programul de studii Jurnalism, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
