În anii ’90, pe străzile Bucureștiului, începeau să apară timid „mașinile străine” la care visam cu toții înainte de 1989. Printre ele mai puteai încă întîlni o relicvă a trecutului comunist – faimosul Trabant.
Personajul principal al acestei scurte povestiri este un Trabant, fabricat în 1972, cu o caroserie de un alb-cenuşiu (iniţial culoarea untului), cu roţile dezumflate, cu parbrizul crăpat pe diagonală, cu motorul depozitat pe bancheta jerpelită din spate, cu un volan care scîrţîie la fiecare atingere, cu pedala de frînă care, surprinzător, încă îşi face datoria, fără schimbător de viteze, însă cu un claxon în perfectă stare de funcţionare, cu un sunet puternic şi răguşit.
Trabantul, B 03 XFY lîncezeşte de zece ani, parcat în faţa unui bloc de opt etaje, din cartierul Lacul Tei. Nu pare deloc intimidat de prezenţa celor cîtorva maşini cu care se întovărăşeşte: un Opel, două Dacii Nova, un Matiz şi un Cielo. Pentru B 03 XFY, fiecare zi se scurge la fel, identică cu celelalte, într-o tăcută aşteptare a unui „ceva” nedefinit care s-a pierdut, cu mult timp în urmă, pe un drum lăturalnic. Dar în viaţa oricărui Trabant din ’72 trebuie să existe un „dar”.
Proprietara, o femeie uscată şi căruntă (locatară la parter, în blocul cu opt etaje): „Florine, ia-l, băiatule, că io nu mai am ce face cu el! Vreau să mă scap! E drept, mi-a fost de folos, dragul de el, dar acu’ şi-aşa am destule probleme cu Dacia asta pă care am luat-o vara trecută...”. Florin, inginer electronist, un tip pe la 30 de ani, cu un chip jovial şi cu o burtică „de la bere”, îl cercetează circumspect pe XFY. „Sigur va merge?” Proprietara (jignită): „Cum să nu meargă?! Îţi zic io, o asemenea maşină nu te lasă aşa uşor... Ia-l, Florine, că are RAR-ul făcut, mai bagi un milion în el şi e ca nou! Io i-am zis lu' Costel că mai bine rămîneam cu Trabantu’, în loc să ne complicăm cu amărîta asta de Dacie... Tot timpu’ trebe să stai la fundu’ ei, s-o bibileşti... Cu Trabantu’ n-ai treabă, maşină solidă, ţine la drum lung...”. Costel apare cu o pompă în mînă. I-o dă lui Florin, care începe să umfle roţile. Costel şterge caroseria cu o cîrpă şi oftează: „Mititelu’, de cîte ori am fost cu el la Sinaia, la Cota 1400... Parcă zbura pe serpentine... Auzi, eram prin vara lu’ ’85, la o coadă la benzină, şi am păţit o dambla la cutia de viteze. Ce să facem? Am început să-l împingem şi atunci am văzut că era ca un fulg, să-l luăm pe sus, nu alta... Şi l-am dus încet-încet, ca pe trotinetă, la benzinărie”.
Florin umflă roţile cu îndîrjire. În mai puţin de o jumătate de oră, XFY îşi recapătă o parte din personalitate. În spatele lui Florin, doi prieteni de-ai lui se zgîiesc la Trabant şi zîmbesc ironic. Proprietara, răsuflînd uşurată, îi întinde cheile. Peste încă o jumătate de oră, Trabantul e gata pentru a fi urnit. Andi se aşază la volan (şi-a luat de curînd carnet şi n-a mai avut ocazia de atunci să conducă). Florin şi Nicu împing. XFY îşi ia rămas bun de la parcare, sub ochii înlăcrimaţi ai proprietarilor şi în ţipetele puştilor care-şi abandonaseră tenisul de picior pentru marele eveniment.
Primul sfert de oră al călătoriei se scurge fără peripeţii. Florin şi cu Nicu îl coordonează pe Andi.
„Dreapta... stînga uşor... atît! Frînă!” Andi e amuzat şi îşi ia în serios rolul de şofer. Conduce o maşină care nu merge şi nu ştie dacă va merge vreodată. Trăieşte într-o ţară în care nimic nu merge şi nu se ştie dacă va merge vreodată. La un colţ, lîngă bătător, se înfiinţează o gaşcă de băieţi de cartier care se uită la Trabant ca la Mortal Kombat 3. „Uite-l, tată, şi p-ăsta ce viteză a băgat! Fugi, cocsăre, de aci, să nu te calce...” Băieţii rîd, fumează, beau bere la cutie. „Micuţule, acu’ te văd sub roţi! Nu vezi cîta limuzina? Nu-ncape pe stradă... Daţi-vă la o parte că vine buldozărul!” Florin şi Nicu, plini de sudoare, împing, împing... Andi, intimidat de băieţi, mai întîi claxonează, apoi învîrte volanul aiurea. Trabantul şerpuieşte dintr-o bordură într-alta.
În sfîrşit, XFY iese la stradă. Este urcat pe trotuar şi împins printre trecători şi dughene. Trece prin faţa unui bufet şi atrage atenţia celor cîţiva pensionari care stau în picioare, la mesele înalte din fier şi dau pe gît cîte o cinzeacă de rom. La apariţia Trabantului, capătă un entuziasm tineresc, neobişnuit. Sînt acei pensionari care, cu o formă naivă de senilitate, îşi păstrează trecutul într-o cutiuţă de carton, alături de decoraţiile primite după război. Deschid cutiuţa la răstimpuri şi inhalează adînc acel trecut ca pe un drog necesar supravieţuirii. Pensionarii uită de cinzeaca de rom şi se reped la Trabant. Aproape că-i împing pe Florin şi pe Nicu la o parte şi încep să se opintească, zdruncinînd maşinuţa. „Hai, Vasile, că te lăudai ieri că alergi dă dimineaţă prin Parcu’ Circului...” „Ia uite-l pă nea Gigi, nu mai poate... Crapă aici, cu noi de faţă... De la rom i se trage, săracu’...” Tinerii cu greu îi lămuresc pe pensionari că maşina nu trebuie să pornească pentru că, pur şi simplu, nu merge. Pensionarii sînt dezamăgiţi, nu acceptă posibilitatea ca un Trabant să nu meargă.
Trecere de pietoni. Maşini, în coloană, oprite la stop. Trabantul traversează pe zebră, în sfîrşit a ieşit la rampă, fără aplauze sau ovaţii. Un taximetrist deschide portiera şi se holbează speriat, ca la o stafie. Apoi, brusc, se enervează: „Mamele voastre de nenorociţi, cu rablele voastre cu tot...”. Străduţe fără nume, înguste şi întortocheate, pline de gropi şi de şanţuri, cu magherniţe în spatele gardurilor părăginite, cu mici buticuri pe la intersecţii ce amintesc de magazinele mixte rurale, străduţe impregnate cu un miros înţepător ce vine din gurile de canalizare deschise. XFY înaintează solemn, hurducăindu-se prin gropi şi prin bălţi. Andi (strigînd la cei doi care împing): „Vedeţi că io închid geamu’! Miroase a căcat!”. Cei doi nu-i răspund. Cîţiva cîini, de-ai locului, încep să latre agresiv, înconjurînd maşina. Florin şi Nicu îi ignoră. Un individ se ridică leneş de pe bordură, unde stătea și fuma, şi se apropie de mașină. „Domnu’, domnu’, nu mi-o vinzi mie? Banii pă loc, două sute de mii...” Florin se înfurie. „Cară-te şi lasă-mă-n pace, auzi? Lasă-ne!” Niște copiii de pe stradă scot limba la Trabant, apoi se întorc cu spatele, îşi dau jos pantalonii şi-şi arată fundul. În harababura generală, băieţii bagă viteză şi cotesc pe o altă stradă, apoi pe alta şi pe alta... pînă cînd se rătăcesc. Cei trei abandonează maşina pe trotuar, lîngă o terasă cu o firmă spălăcită, cu litere roşii, pe care scrie: „Zi de Zi – bar non-stop”. Începe ploaia, mai întîi stropi mari şi grei, apoi un adevărat potop. Băieţii se adăpostesc în Trabant şi privesc, fără să-şi vorbească, la geamurile pe care se revarsă şuvoaiele de apă. Fumează în tăcere.
Aş dori ca această povestire să aibă un alt final. Un final simplu şi, în acelaşi timp, încărcat de o esenţă care să ne zdruncine interior, dar să se ridice undeva deasupra noastră, să ne copleşească dincolo de timp, de cuvinte. Cum ar fi finalul dintr-un film de scurtmetraj al lui Tarkovski, Vioara şi compresorul. Mi-l reamintesc în linii mari. Un băieţel aparţinînd clasei aristocratice ruseşti se împrieteneşte cu un muncitor pe compresor, atras fiind de forţa maşinăriei peste care „omul nou” e stăpîn. După obişnuita lecţie de vioară, băieţelul se întoarce acasă, unde îl reîntîlneşte pe prietenul său. Acesta îi propune o plimbare cu compresorul. Băieţelul, fascinat, urcă; întreaga lume parcă inspiră adînc aerul proaspăt de după ploaie (fusese şi în film o ploaie zdravănă), compresorul se mişcă încet, pe fundal se construiesc coloşii socialişti, aparatul de filmat se ridică mai sus, tot mai sus.
Însă această povestire nu-şi permite un asemenea final, deşi vizavi de barul „Zi de Zi” se construieşte o bancă cu pereţii din sticlă şi din oglinzi. Dar aparatul de filmat nu se ridică. Doar portiera lui XFY se deschide, iese Andi, trage aer în piept şi are o singură replică: „Ce bine cu ploaia asta! Parcă nu mai pute aşa de tare!”.
