● Marta Caraion, Transnistria: istoria unei familii între Est şi Vest, 1941-1981, traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2025.
Roman documentar al memoriei stratificate, proiectul Martei Caraion corespunde într-o bună măsură conceptualizării noilor subgenuri ale romanului, care înscenează „o întoarcere la istorie încărcată de reflecție etică, un început de procesare a traumelor colective” și îşi propun să reprezinte literar „un spațiu unde mitologiile istorice sînt denunțate” (v. Andreea & Doris Mironescu, „The Novel of Memory as World Genre. Exploring the Romanian Case”, în Dacoromania litteraria, nr. 7, 2020).
Influenţate decisiv de poeticile postmoderniste, aceste romane ale memoriei mizează pe „un conflict între amintiri și reprezentări divergente despre trecut, cu mențiunea că acest conflict este numai secundar, unul psihologic ori interior. Ca și celelalte tipuri de intrigă romanescă, conflictul (...) este unul cu o miză socio-politică, memoria fiind atît personală, cît și colectivă” (v. Andreea Mironescu, Cosmin Borza, Mihai Iovănel, Adriana Stan, „Romanele memoriei: noi subgenuri pentru literatura română contemporană”, în Transilvania, nr. 8, 2024).
Literaturizată implicit, naraţiunea cuprinsă în cartea Martei Caraion funcţionează deopotrivă post-testimonial, transgeneraţional şi, nu mai puţin, ca roman al maturizării. Cartea spune povestea unei traiectorii familiale, de la Estul la Vestul Europei, de-a lungul secolului al XX-lea, trecînd prin succesiunea dictaturilor, a represiunilor și a exilului. Produs al unei extrem de fine polemici generaţionale dintre două sau mai multe percepţii uneori extrem de diferite, privind realitatea istorică, factuală ori reverberaţiile ei psihologice, mărturia sondează, în egală măsură, o arheologie a supravieţuirii feminine în Holocaustul românesc.
Povestea, mai cu seamă aceea a cuplului Sprinţa-Valentina (bunica şi mama autoarei), este descusută, interogată, uneori pusă sub semnul îndoielii, gramaticalizată şi transmisă mai departe în mod critic fiicelor sale, ca „de la femeie la femeie”, cum se precizează în dedicaţia cu care se deschide volumul.
Un element de particularitate este alegerea unei formule compoziţionale tripartite, proiectată deopotrivă ca o cercetare ştiinţifică, ca un discurs confesiv şi ca o naraţiune care se parcurge cu sufletul la gură. Recuperarea din arhive a unei întregi retorici a discursului totalitar, cu patologiile sale stilistice, este ireproşabilă. Echivalările profund antisemite la care acestea recurg sînt suficient de elocvente: „cuibar jidovesc” drept „cuib de vipere”, „jidanii, asemenea corbilor de pradă, dau tîrcoale altarelor sfinţite”, aceiaşi „cari conduc cu pistolul în spatele trupelor armatele sovietice” sau care „cu muşchi de şarpe sug încet viaţa poporului român” (subl. mea). Această ultimă sintagmă, infinit exploatată de către demagogia politică românească, fluturată psihotic şi populist în discursul noii extreme-dreapta, este supusă aici unei excelente deconstrucţii. De reţinut şi reflecţiile lingvistice privind resursele de grandilocvenţă ale limbii române, mai cu seamă în sfere de orientare propagandistică.
Perspectiva traiectoriei unei traume transgeneraţionale nu poate fi negată cu totul, însă mi se pare că nu acolo se află cheia de lectură, în scotocirea nedelicată a unei vulnerabilităţi, mai mult sau mai puţin evidentă. Remarc în schimb reala vocaţie pedagogică a autoarei, emergentă şi prin pretextul ori prin efectele mobilizatoare pe care prezenta mărturie le poate avea asupra cititorului, respectiv spiritul de sinteză. Gestul intelectual acţionează astfel răscumpărător, venind în întîmpinarea şirului nesfîrşit de necazuri şi de prigoniri ale sărmanelor sale predecesoare, deprinse la modul dramatic şi elementar cu cele mai diverse forme ale conciziei şi ale simţului practic. Atmosfera epocii este reconstituită deopotrivă literar şi documentar, indiferent că ne aflăm în timpul deportărilor şi exterminărilor populaţiei evreieşti din Basarabia, din Bucovina sau din Ucraina, ori în anii regimului ceauşist care „lăsa impresia ca va dura o veşnicie”.
Nucleul narativ al textului este concentrat mai puţin în jurul traseului biografic al naratoarei, şi mai mult în jurul poveştilor de viaţă ale celor trei personaje principale. Întîi, Isidor, desprins dintr-o tipologie a blajinului, a întreprinzătorului ratat şi risipitor şi care deţinea pînă la un punct un depozit de cherestea în marginea Bucureştiului antebelic. Apoi, Sprinţa, o supravieţuitoare de meserie, s-ar putea spune, dotată cu „geniul uzanţelor” şi care, deşi „obosită de eşecurile lui Isidor şi cu gîndul la divorţ”, reuşeşte să-şi salveze familia de mai multe ori prin meseria şi prin abilităţile sale. În sfîrşit, Valentina, fiica lor şi mama naratoarei, al cărei hipotext este inteligent absorbit, valorificat, inclusiv polemic, şi literaturizat în ansamblul cărţii.
Dramatismul fiecăreia dintre aceste poveşti de viaţă, luate împreună sau separat, constituie încă o explicaţie a complexităţii prezentei mărturii. Să luăm ca exemplu doar echilibristica dramatică a soţilor Berman la Chişinău, unde aceştia trebuie să aibă grijă să nu pară „nici simpatizanţi români, nici intelectuali, nici burghezi imperialişti”. Li se adaugă o bogăţie de alte profiluri construite cu migală, prin tehnici de naraţiune realistă. Unele par desprinse din romane ca Doctor Jivago, cum e cazul aşa-zisului politruc, un comisar evreu comunist care deţine un rol important, pînă la urmă, în supravieţuirea familiei.
Deţinînd potenţialul zugrăvirii unor scene greu de privit, pe care mintea postmodernă e tentată să le aluvioneze, inclusiv în virtutea notei de spectacular, cu secvenţe cinematografice mai mult mai puţin comerciale, de la Schindler’s List la filmele lui Tarantino, acestei naraţiuni impresionante îi lipseşte totuşi partea despre experienţa Gulagului. Aceea a detenţiei politice de care are parte viitoarea soţie a poetului Ion Caraion, pentru vina de a-i fi dactilografiat poeziile, respectiv experienţa anilor ceauşismului tîrziu, precum ne informează autoarea. Proiectul rămîne aşadar unul deschis.
Resentimentul, ironia, sarcasmul, criticile aduse „fenomenului românesc”, dacă e să păstrăm formula elogios-interbelică, sînt evidente. „Încrezuţi şi neglijenţi”, românii apar aici mai cu seamă în ipostaza militarilor care „s-au lăsat păcăliţi ca nişte începători”. „Mîndră de expansiunea ei”, România devine o ţintă a adjectivelor conotate subversiv şi ironic, a retoricii antifrastice: de la „frumosul edificiu al asimilării” şi cei „cinci mii de tineri virtuoşi veniţi din toată România” [este vorba despre tinerii antisemiţi, bineînţeles] la compatrioţii care, abia în ultimul pătrar al războiului, „au întors în mod curajos armele”.
Li se alătură constatările amare şi decupajele din literatura şi mărturiile Holocaustului („Nicăieri nu există atîtea speranţe ca într-un ghetou”, Vasili Grossman). Adiacent, nenumărate situaţii înfăţişează caricaturizări, instrumentări ori denaturări grave ale doctrinei creştine, folosită mai degrabă ca o formă de legitimare naţională şi naţionalistă, de manipulare politică şi ideologică, de excludere, discriminare, distorsionare, mistificare, jefuire, profanare, ucidere. Ipocrizia religioasă şi războiul cu temeiuri mistice sînt două dintre temele cărţii, care nu pot fi ignorate. Li se adaugă dureroasele constatări de ordin social şi mentalitar: „Populaţia creştină este invitată să-i denunţe pe refractari. O populaţie ce are obiceiul să se supună”.
Trist şi amar verdict, dar cel mai probabil corect, dacă privim în ansamblu ori în distant reading şi cazul comunismului românesc sau dacă îi survolăm bibliografia specifică. În spaţiul nostru postcomunist numărul (pseudo-)colocviilor negaţioniste, de tipul „Holocaust în România?”, ori al intelectualilor care continuă să se întrebe dacă sau care se îndoiesc făţiş că Mircea Eliade, de pildă, ar fi fost vreodată antisemit, nu doar că nu s-au atenuat, ci proliferează de-a dreptul. Iată una dintre cauzele a ceea ce autoarea numeşte, cu privire la români, „construcţia şubredă a memoriei istorice”.
Culisele Apocalipsei
Micile imputări care i se pot face autoarei privesc eventual intensitatea resentimentului, care o determină să nu fie mereu atentă la nuanţe. Nu cred că trebuie să fii naţionalist pentru ca să observi că Basarabia, aici obiect al unei definiri confuze şi incerte, pe o filieră probabil traumatică („un teritoriu pe care românii şi ruşii şi-l smulg de patru ori unii altora între sfîrşiturile celor două războaie”), poate fi mai simplu şi mai cinstit aproximată drept vechi pămînt românesc. E o simplă constatare de bun-simţ istoric, şi nimic mai mult. Dacă cineva ajunge „să smulgă” acest teritoriu, atunci acel cineva nu pot fi decît ruşii, în directă legătură cu binecunoscuta politică expansionistă, imperialistă, panslavistă ş.a.m.d.
Este important, în schimb, să precizăm că poziţionarea autoarei nu este expusă pericolului dublei măsuri, în paralela Holocaust – Gulag: „Antisemitismul domneşte în egală măsură şi aici [este vorba despre legile discriminatorii ale fascismului], şi acolo [în teroarea sovietică]”. De altfel, dacă îşi doreşte, cititorul de azi se poate raporta în paralel la „rachetele luminoase” ale nemţilor, care „în timp ce cădeau emiteau o muzică suavă, cum ar fi un clinchet de clopoţei sau scurte fragmente dintr-un concert de pian”, şi la instrumentele de ucidere în masă operate de armata lui Putin, după ce în prealabil vor fi fost „sfinţite” sau „binecuvîntate” de către arhiepiscopul Moscovei, ca arme ale unei „bătălii metafizice împotriva forţelor răului”, cum s-a afirmat în recentele documente oficiale.
Autoarea nu este mai îngăduitoare nici cu comunitatea evreiască postbelică sau cu marele rabin de la Bucureşti, surprinşi blocaţi în formalismul şi în formalităţile credinţei lor. Observă totodată şi cum, pentru tinerii evrei, tentaţia comunismului a fost una reală, puternic prizată, precum şi falsa imparţialitate a aşa-ziselor „procese” comuniste, veritabile înscenări ideologice. Decupată din arhive, esenţa juridică a anomaliei acestora este cît se poate de elocvent comprimată: factorul decisiv al „demascării”, id est, acuzatorul public, nu deţinea adesea nici o formă de pregătire juridică. Una dintre situaţii îi deconspiră, de pildă, formaţia de bucătar-chelner. Prin urmare, definirea cu totul eronată şi manipulatorie, de către comunişti, a conceptului de crimă contra umanităţii nu are cum să mai surprindă.
Cartea oferă şi o cheie personală de înţelegere a preocupărilor şi a proiectelor de cercetare academică ale autoarei. Studiile sale anterioare vor putea fi percepute de acum încolo într-o altă lumină, iniţial neprevăzută. Raţiunile interioare ale anumitor opţiuni, observaţii ori insistenţe se lasă devoalate acum. În momentul în care scrie, de pildă: „Mă cufund în imaginile bătăliei de la Odessa, încordîndu-mi toată atenţia ca să-mi imaginez, undeva în spatele unei fotografii sau al unui film pe care ecranul le poate scoate la iveală la capătul unei căutări sumare, prezenţa fizică, întrupată, a celor din familia mea. Cum să le dau o existenţă materială?” (subl. mea), interesele majore de cercetare ale Martei Caraion se suprapun, se întîlnesc.
Este vorba despre cele două studii prin care a devenit cunoscută în spaţiul cercetării literare europene: Pour fixer la trace. Photographie, littérature et voyage au milieu du XIXe siècle (Droz, 2003), respectiv Comment la littérature pense les objets. Théorie littéraire de la culture matérielle (Champ Vallon, 2020). La fel şi relatarea scenei tulburătoare în care o fetiţă este împinsă de mamă în afara convoiului spre a fi salvată şi care ar deţine „caracterul fulgerător al unui instantaneu fotografic”, întrucît „îi vedem compoziţia spaţială, dispunerea expresivă a corpurilor”. O scenă, aşadar, avînd potenţialul unei ekphrasis al unei fotografii niciodată realizate în concret, deci cu atît mai dramatice.
Această sondare ekphrastică a imaginilor defineşte o bună parte din arta descriptivă a investigaţiei memorialistice: „Rue des Usines face colţ cu strada Nélaton, pe unde o ia Valentina în dimineţile frumoase ca să se ducă să se joace pe Champ-de-Mars. Dacă te aşezi la intersecţia celor două străzi, vezi, în spaţiul degajat al străzii, Turnul Eiffel în perspectivă urbană ivindu-se deasupra clădirilor, aşa cum nu e fotografiat niciodată”. Şi exemplele pot continua. Interesul pentru obiecte explică probabil şi opţiunea materialistă din sînul unei familii greu încercate şi unde „religia nu juca nici un rol”. Adesea articulată antifrastic şi metonimic, justificarea acestei poziţionări face apel şi la sarcasmul amar, „cerul nedispunînd în definitiv de altă formă de transcendenţă” decît de aceea a bombelor „oferite tuturor”.
Între obiectele simbolic şi dramatic reconstruite aici se remarcă imaginea preţiosului cuţitaş de argint, folosit doar pentru unt, reziduu al memoriei infantile şi „minusculă existenţă a unui obiect care se substituie unei fiinţe”, ori imaginea „matricială” a maşinii de cusut, devenită prin excelenţă obiectul salvator de vieţi umane. (Şi cum să nu devină fiinţele lucruri în acele condiţii tragice, cîtă vreme îndelung veneratul poet Octavian Goga, despre ale cărui derive fasciste s-a vorbit foarte puţin la noi înainte de 1990, îi compara pe etnicii evrei cu nişte „pantofi care jenează”?).
Proiectul este, în egală măsură, un metadiscurs despre nevoia de documentare riguroasă şi despre onestitate intelectuală, o veritabilă carte a întrebărilor: acestea sînt cel puţin la fel de multe ca răspunsurile oferite, stimulînd o potenţială reflecţie asupra ştiinţei de a nu pune întrebări goale (şi, vai, nu e puţin lucru). Reţeaua conceptuală pe care o utilizează în psihologizarea artei supravieţuirii trece de la Michel de Certeau, cu observaţiile pe care acesta le făcea asupra condiţiei esenţiale a vicleniilor tactice (la ruse) şi a minciunii, la Pierre Bayard, cu conceptul de personalitate potenţială, care nu se dezvoltă decît în condiţii excepţionale, sau la Silvia Amati Sas, care numeşte apărare prin ambiguitate interpretarea psihanalitică conform căreia speranţa apare, în anumite situaţii, drept o diversiune, o distorsiune traumatică necesară, post factum.
De aici şi diferenţele de percepţie mamă-fiică: „Mama punea degetul pe clivajul dintre generaţii”, pe „strategia uitării contra voluntarismului meu memorial”. Spre a o putea înţelege, fiica apelează la ceea ce Catherine Coquio numea în Le Mal de vérité ou l’Utopie de la mémoire (2015) două paradigme ale adevărurilor: cele documentabile şi justificatoare, respectiv cele resimţite şi mărturisite. La fel cum apelează la studiul istoricului american Christopher R. Browning, Ordinary men (1993), pentru a panorama şi pentru a documenta o constatare de ordin tragic a alienării prin teroare, în marginea căreia s-a glosat consistent şi la noi, în bibliografia deopotrivă ştiinţifică şi traumatică a Gulagului, şi anume faptul că majoritatea celor care au comis atrocităţi în lagăre nu erau nazişti fanatici, ci oameni obişnuiţi care au cedat presiunii de a se conforma.
Holocaustul românesc rămîne proteiform şi greu de povestit, notează autoarea, întrucît diluat uneori în nenumărate particularisme, în decizii locale, în fluctuaţii aleatorii, în tergiversarea specific românească, în capriciile unor „şefuleţi autoritari”. O operă de exterminare eclectică, „nici stea, nici busolă”, împrumutîndu-se ironic – într-o nouă comunicare a idiomurilor – formula lui Baudelaire privind arta pură, artist cu care, altfel, cercetătoarea polemiza intens în studiul său dedicat relaţiei literatură-fotografie în secolul al XIX-lea, dar operă care nu trebuie percepută ori cantonată în indicibil, de unde şi puternicul impuls mărturisitor şi chiar resentimentar, la care făceam mai sus referire.
Cartea Martei Caraion propune un studiu al formelor de dezlănţuire a unei apocalipse româneşti, precum şi al mecanismelor de eliminare ulterioară pe care o societate le pune în funcţiune pentru a refula evenimente traumatice pe care le-a suferit sau, mai cu seamă, de care e vinovată.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
