S-a înșelat cine-a spus zilele astea că a studia lucrurile istoric e regresiv, s-a înșelat și mai mult dacă a spus că invită automat la reacționarism conservator.
Conservatorismul e istorist, așa e, dar de obicei istoriile lui sînt mitizante. Conștiința istorică veritabilă, orientată spre concret și factual, este adesea desacralizantă, pentru că ascultă de lucruri înainte să asculte de narațiuni inventate; această fermitate metodologică este printre lucrurile cel mai greu de format în școală și consecința unei educații superioare, care te plasează în timpul sigur al unui discurs istoric ce încearcă să nu se mintă pe sine.
Siguranța istorismului modern nu vine dintr-o certitudine finală, cît din conștiința că s-au făcut pașii care limitează posibilitatea erorii, precum și din deschiderea spre posibilitatea unor cauzalități alternative, adică din conștiința – în cuvintele lui Tocqueville – că ceea ce pare cauză generală ar putea la fel de bine să fie accident.
Trebuie spus de la bun început că o conștiință istorică în sensul acesta disciplinar este aproape imposibil de format în școală, fiindcă e nevoie pentru ea de o capacitate de suspendare a propriilor așteptări nefirească chiar și la case mai mari. A dezvolta o conștiință istorică în termeni pedagogici înseamnă de obicei ceva mai puțin, a dezvolta o conștiință a apartenenței, o înțelegere a identității locale. Cam asta urmărește să facă – de altfel, explicit – și programa grupului de lucru condus de Oana Fotache.
„Cultivarea conștiinței identitare”, cum o cere programa, nu e nici ea o problemă – întotdeauna în istorie ocupi un loc și educația trebuie să ți-l explice. Singura întrebare este dacă cel mai plauzibil mod de a o face este acesta pe care și-l propune programa, adică dacă documentul creează o imagine plauzibilă a trecutului literar al țării, care să reușească apoi să se dezvolte în celelalte două scopuri conexe ale ei: gîndire critică și sensibilitate estetică (a căror prezență acolo e mai degrabă declarativă).
Părerea mea este că nu reușește și că, dacă ar fi trebuit făcut ceva, era să se fi lărgit de fapt componenta comparată a programei deja existente, să se fi deschis și mai mult spre literatura universală și, din ea, mai ales spre cea contemporană.
Poate cel mai discutabil lucru la materia programei propuse e că perpetuează confuzia vechilor istorici literari c-ar exista o echivalență cronologică și de natură între etapele literaturii occidentale și ale celei românești. Asta nu e adevărat: Petrarca se naște înainte de stabilirea Principatelor Române și generația marilor umaniști ca Erasmus și Valla activează înainte de perioada în care să fi existat măcar documente scrise în română. Introducerea cronicii românești la umanism ar presupune ca între începutul umanismului occidental și începutul celui românesc să acceptăm un decalaj de 300 de ani. 300 de ani este, printre altele, distanța dintre Traian și Attila sau dintre noi și Voltaire – și într-adevăr, e nevoie de multă imaginație diacronică pentru a fi orbi metodologic la ea.
Chiar dacă s-ar putea accepta de dragul discuției că umanismului îi ia atît de mult să călătorească dintre Vest spre Est, tot ar trebui dovedită influența asta înainte să putem insinua că există legături între Coresi, Ureche, Costin și zecile de generații de umaniști ale secolelor XIV-XVI. Ceva se poate face pentru Olahus și Honterus, e adevărat, dar nu pentru Principate, din motivul că nu e de ajuns să publici cărți ca să te înscrii într-o tradiție – și adesea istoricii literaturii române vechi se agață de orice semn de activitate culturală ca de un indiciu umanist.
La fel, e greu de spus ce înseamnă Renaștere în cazul Principatelor – care la 1500 sînt ancorate ferm în tradiția bizantină; s-ar putea face lucruri interesante – și s-au făcut într-adevăr – cu urmărirea migrației intelectuale dinspre Est spre Vest odată cu căderea Constantinopolului, care oferă Italiei peninsulare o sumă de oameni ce devin profesori oficiali sau particulari de greacă în secolul al XV-lea; s-au făcut interesante lucruri și cu influența arabă asupra protorenașterilor occidentale, dar aceste rute dialogate între Est și Vest ocolesc cu totul Principatele; știm că le ocolesc pentru că în secolele cu pricina nu există în zona românească cultură scrisă de nici un fel, darămite umanistă.
Ce e tipic umanismului occidental e că a încercat și a reușit să recupereze mare parte din literatura clasică manuscrisă; vasta majoritate a textelor de care dispunem azi din antici existau deja publicate la 1480 și le-am moștenit de la îngrijitorii de ediții ai vremii. În România, o asemenea activitate nu există – nici pînă în ziua de azi nu dispunem, în traducere, de corpusul clasic în întregime, nici măcar în majoritate. Chiar și puținele exemple de traduceri clasice de care într-adevăr se credea că dispunem au fost puse la îndoială – traducerea din Herodot descoperită de Iorga la mănăstirea Coșula și pusă în seama lui Milescu e foarte posibil să fie mult mai tîrzie.
Iar partea poate cea mai importantă a perioadei acoperite de programă – și anume începutul filosofiei și al științei moderne, care se defineau măcar parțial împotriva excesului umanist din școli și a unui Aristotel scolastic – lipsește cu desăvîrșire. Într-adevăr, nici nu prea ai ce umanism să depășești printr-o filozofie de orientare modernă cînd îți lipsesc și umanismul, și filozofia. Nici măcar pentru Școala Ardeleană nu e limpede cît din activitatea ei poate fi pusă sub umbrela Luminilor și cît sub cea a unui romantism timpuriu și interesat de definirea substanței naționale.
Lucrurile astea s-au mai sugerat în dezbatere, ce nu s-a spus este că înțelegerea umanismului occidental (și a Luminilor, for that matter) nu mai e nici ea prinsă în pioșeniile culturale de-acum cinci sau șase decenii, cînd teza asta a echivalenței cronologice dintre Principate și Occident a fost formulată sau acceptată. Cercetarea acum e mai avansată: există umanism sudic și umanism nordic, umanism catolic și umanism protestant, umanism poetic și umanism universitar și nu e limpede la care dintre ele face referire programa sau, într-adevăr, dacă cine-a conceput-o are pregătirea de istorie intelectuală necesară pentru a face asemenea distincții.
Echivalențe revolute
E nevoie de toate aceste distincții pentru că unul dintre scopurile fundamentale ale documentului este „integrarea fenomenelor în contexte socioculturale transnaționale” și contextele sînt lucruri specifice.
Or contextul în care poate fi integrată în mod imediat literatura română veche este mai degrabă Ucraina (de unde vin unii dintre profesorii școlilor boierești și domnești), Polonia (unde se duc unii la învățat) și Transilvania austro-ungară (pentru tipărirea de carte) ori Grecia decît Italia care l-a dat pe Machiavelli sau Franța care i-a dat pe Montesquieu sau Molière, autorii sugerați de programă. Toate echivalențele astea profund revolute pe care le ridică te fac să te gîndești că programa nu-și înțelege diacronia de fapt și că, prin urmare, nici nu este diacronică.
Și mai e, desigur, și cealaltă chestiune care plutește asupra documentului: că, chiar dacă această înțelegere a literaturii vechi și a plasării ei comparate ar fi adusă la zi din punct de vedere bibliografic, tot ar rămîne de arătat că textele respective au virtuțile pe care programa pretinde că le au: capacitatea de a dezvolta gîndirea critică, de a determina o raportare reflexivă la lume, de a crea o imagine coerentă a ceea ce înseamnă evoluția literară și – nu în ultimul rînd – de a cultiva sensibilități estetice.
Pe toate aceste dimensiuni, programa actuală ar putea răspunde, de fapt, mai bine. Nu creezi sensibilități estetice pe texte care nici măcar nu sînt literare. Iar „analiza de text literar”, moștenită și ea din practici pedagogice mai vechi, e un instrument bun pentru memorie, dar nu încurajează libertatea creativă a gîndirii lumii cu mintea ta.
Pedagogia filologică românească a fost, de altfel, aproape întotdeauna lipsită de imaginație și nici n-a cunoscut decît în ultimele decenii presiunea modelelor alternative de învățare. A știut una și bună: tăia drum drept prin cîmpul istoriei, pentru a aduna materie ce trebuia introdusă cumva în mintea elevului. A reacționat, prin urmare, prost la ideea că elevilor care învață le-ar putea plăcea într-adevăr să învețe și că ce cunoaștere dobîndesc din învățare ar putea fi mai solidă tocmai dacă motivațiile inoculării ei n-ar fi doar mimetice. Și în această rezistență la ideea de școală ca spațiu al satisfacției intelectuale se vede că apărătorii documentului ne vorbesc din trecut.
Altfel, firește că poți să faci din orice material pedagogic un motiv de învățare; adică se pot găsi întotdeauna texte în istoria oricărei culturi care, aranjate didactic, să poată exersa mintea elevului. Orice lucru are virtuți cognitive dacă sapi în el suficient – de la comportamentul de stup al albinelor la cristalografie. Problema aici nu este că n-o să poată învăța cineva cronicarii sau Școala Ardeleană – s-au făcut atîtea decenii în școală cu comentarii literare, se mai pot face încă cîteva.
Dar textele însele nu au virtuțile care să trezească mintea unui adolescent și s-o facă atentă la lume, opere invocate în cheie comparatistă în programă (Machiavelli, Montesquieu, Molière) vor părea picate din cer, autorii de manuale nu vor avea pregătirea să gîndească materia în cheie comparatistă, fiindcă acestea sînt aptitudini de cercetare profundă, și va fi same old, same old, doar că de data asta n-o să fie limpede de ce a fost nevoie de o schimbare de programă ca să ajungem de fapt în același punct.
Știm de ce canonul ăsta literar a fost inventat cînd a fost inventat – era marele joc al compensării marginale. Știm și de ce ar putea cineva să vrea să se retragă în el, cu toată lipsa lui de imaginație. Să-ți creezi identitatea prin fabricare de canon și să ți-o menții prin retragere în canon sînt două mișcări diferite, dar converg. Una e afirmativă și e aliată cu impulsul autonomiei politice din secolul al XIX-lea, care era gata să scoată identitate și din piatră seacă, cealaltă e defensivă și apare mai degrabă în momente de recul ideologic, tocmai cînd e mai pregnant sentimentul că pămîntul îți fuge de sub picioare, iar bibliografiile se schimbă prea repede și nu mai poți ține pasul cu ele.
Iulian Bocai este scriitor și traducător. Ultima carte publicată: Revărsatul zorilor, Editura TREI, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
