Electrecord este un brand istoric al muzicii românești și o arhivă vie a memoriei sonore colective a multiple generații de români. Ioana Hașotti a preluat misiunea de a duce mai departe un patrimoniu cultural unic, recontextualizîndu-l pentru noile generații. În ultimii ani, reeditările atent curatoriate, colaborările surprinzătoare și revenirea interesului pentru vinil au readus discurile Electrecord în conversația publică. Mai multe pe electrecord.ro.
Care este discul dvs. preferat din catalogul Electrecord și ce îl face special?
Discul meu preferat este, cu siguranță, Phoenix – Mugur de fluier. Tata și fratele său sînt mari rockeri, astfel încît am crescut și noi cu același gen de muzică în casă. Dacă tata s-a mai „înmuiat” la maturitate și a început să mai asculte și jazz și latin jazz, unchiul meu a rămas rocker devotat. Dacă pomenești în casa lui de Michael Jackson, te trimite afară. În consecință, era firesc să se asculte, pe lîngă Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Emerson, Lake & Palmer, și mult rock românesc. Mugur de Fluier e special pentru mine pentru că îmi aduc aminte cum dansam cu toată familia pe el și cum mă amuzau grozav versurile din „Mica Țiganiadă”, care, la vremea respectivă, îmi păreau o păsărească. Apoi, primul meu concert a fost unul al formației Phoenix. Cred că aveam mai puțin de zece ani, dar îmi amintesc clar cum ne-a luat tata pe mine și pe fratele meu la Sala Sporturilor din Constanța și cum m-a marcat acea experiență de concert, cînd atîția oameni cîntau la unison, din toți rărunchii, același refren.
Dacă ar fi să alegeți o copertă emblematică din istoria Electrecord, care ar fi aceea și de ce?
O copertă pe care am ținut-o minte întotdeauna, chiar și după ce am crescut și vinilurile au intrat, inevitabil, într-un con de umbră, a fost a albumului omonim al formației Roșu și Negru, din 1986. Este acela cu cele două cutii de vopsea, una roșie și una neagră, și cu cîte o pensulă deasupra. N-aș putea spune de ce anume mi s-a întipărit pe retină acea copertă, pentru că, de fapt, cred că am ascultat mai mult albumul Pseudofabulă de la Roșu și Negru, decît pe cel omonim. Probabil că designul copertei a fost suficient de simplu, dar și de atrăgător, prin contrastele create, pentru mintea mea de copil de cinci-șase ani, cît aveam cînd încă mai ascultam noi muzică pe vinil.
Există povești mai puțin știute din arhiva Electrecord care v-au impresionat și care sînt și relevante astăzi?
Povești despre artiștii care au înregistrat la Electrecord au tot existat și cred că multe sînt și cunoscute deja. Pe mine mă fascinează acum mai mult să descopăr despre cum funcționa Electrecord. Cum era organizată întreprinderea, cum se înregistra, cum se produceau vinilurile, cum se făcea controlul tehnic de calitate, cum erau organizați angajații pe secții și ce secții funcționau. De exemplu, un aspect interesant este că foarte mulți angajați se cunoșteau încă din liceu, pentru că la un liceu tehnologic din București exista o clasă specială unde erau pregătiți ca să se angajeze ulterior la Electrecord. Foarte mulți dintre ei au lucrat toată viața lor numai la Electrecord, de la terminarea liceului și pînă la pensionare, cum este cazul unei doamne dragi mie, doamna Vișan, care a fost ultima angajată pensionată direct din Electrecord și care m-a ajutat foarte mult atunci cînd am preluat acest „mastodont adormit”, cum îmi place mie să îi spun.
Cum credeți că rezonează noile generații, precum Gen Z, cu muzica în format fizic, după decenii dominate de streaming?
Din fericire, observ tot mai mulți tineri care, deși s-au născut direct în epoca mp3, iPod, streaming, încep să manifeste interes față de muzica în format fizic. Am senzația că simt, totuși, nevoia de ceva tangibil, pe care să îl atingă, să îl admire, să îi studieze coperta, să îl asculte cap-coadă, fără skip etc. Eu îmi aduc și acum aminte cum desfăceam cu entuziasm un album original (erau rare și scumpe în epoca produselor piratate de prin anii ’90-2000) și studiam booklet-ul, să văd pozele, versurile etc. Cred că tinerii din ziua de azi încep și ei să descopere această bucurie. Urmăresc și eu fenomenul Bazar de Muzică (avem o relație foarte bună cu Costi și îl felicităm pentru ce a reușit să facă) și ne bucurăm să vedem tineri (adolescenți sau tineri de 20 și un pic de ani) care se duc acolo să descopere muzică de toate felurile și în toate formatele. Pentru noi este un semnal încurajator. Avem și acest proiect realizat alături de UNARTE unde studente extraordinar de talentate au creat coperte pentru artiști din istoria Electrecord. Și-au ales fiecare artistul, piesa sau albumul pentru care să facă o variantă modernă de grafică. Rezultatele au fost superbe și ne-au impresionat prin profunzimea cu care au gîndit fiecare grafică.
Lansați viniluri, CD-uri și casete. Care este formatul dvs. de suflet?
Formatul meu de suflet este caseta. Fiind născută în ’86, am prins perioada de expansiune a casetelor și și-au păstrat un loc special în sufletul meu. Îmi aduc aminte cum pîndeam cîte o melodie la radio ca s-o înregistrăm pe casetă, cum ne făceam propriile mix tape-uri, ni le împrumutam între noi. Cred că pe la 14 ani am primit cadou un walkman Panasonic albastru pe care l-am folosit tot liceul. Stăteam noaptea pe ascuns cu căștile în urechi și ascultam cîte un album sau îl luam cu mine la școală și mai ascultam prin pauze ori cînd făceam „de serviciu” pe școală, dacă mai țineți minte această îndatorire. Nu știu dacă se mai practică în ziua de azi, probabil voi afla cînd vor ajunge copiii mei la școală. Am reușit, tot cu ajutorul lui Costi de la Bazar de Muzică, să repar acest walkman (mulțumesc, Costi și WalkmanBack), așa că îl folosesc și astăzi cu drag.
Relansări
Albumul Trei Parale – România. 100 de minute, cu care ați relansat casa de discuri acum trei ani, este stoc epuizat. Ce urmează?
Momentan nu pregătim o reeditare, pentru că de-abia acum se epuizează stocul. Însă nici nu excludem o reeditare în cazul în care vom observa că există cerere susținută pentru acest album în formatele fizice. De asemenea, ne-ar plăcea să continuăm colaborarea cu Trei Parale și îi așteptăm cu noi materiale.
Ați relansat discuri cu Aura Urziceanu, Maria Tănase, Romica Puceanu, Lola Bobescu, Alexandru Andrieș…, dar și seria „Poveștile lui Ion Creangă”, iar abumul Grupului Stereo, produs de Adrian Enescu, este o bijuterie de muzică de dans din anii ’80. Chiar așa , cum a fost primit acesta în varianta remasterizată?
Acest album, ca și celelalte, a fost bine primit de public. Am avut și un eveniment de lansare în Club Control, unde au pus muzică cei de la Discoteca (mulțumiri lui Paul Breazu, care a fost alături de noi pe mai mult planuri la început de drum). Din nou, pentru noi a fost foarte încurajator să vedem că vin tineri la eveniment și că se bucură să descopere ce muzică de dans se făcea în România în anii ’80. A explodat sala pe „Plopii impari”. Cred că albumul a și fost reeditat într-un moment oportun, în contextul serialului Stranger Things, care a repopularizat și muzica anilor ’80, iar albumul lui Enescu nu este cu nimic mai prejos față de ce se producea și se asculta în Vest în perioada respectivă.
Ce înseamnă Phoenix pentru Electrecord în 2026? Înainte de dispariția lui Nicu Covaci, existau zvonuri despre relansarea albumului Cantafabule. Se mai discută acest proiect?
Phoenix ocupă un loc special în cultura românească, nu numai în catalogul Electrecord. A influențat generații întregi de muzicieni, iar pentru mulți tineri din perioada respectivă a fost, cred, și un resort care i-a ajutat să reziste vremurilor nefaste. Este adevărat că ne pregăteam de o reeditare (remasterizarea era deja făcută), însă tocmai atunci a survenit decesul dlui Covaci și am pus proiectul puțin în așteptare. A;adar, nu i-am pus stop definitiv și sperăm să reluăm proiectul cît de curînd.
Trupa Partizan reprezintă o punte între generații. Cum vedeți rolul lor în catalogul actual, odată cu lansarea anul trecut a albumului Nori peste Sălăjan și moartea premature a lui Artan?
Acesta este, din nou, un subiect dureros pentru mine, din mai multe perspective. În primul rînd, moartea lui Artan m-a afectat destul de tare, deși nu pot pretinde că l-am cunoscut foarte bine. Discuțiile despre producția albumului s-au purtat mai mult cu Răzvan și cu Adi, pe Artan eu nu l-am cunoscut personal pînă la concertul de lansare a albumului din Club Control. M-a frustrat să văd cum foarte mulți oameni au aflat de-abia la moartea lui că formația scosese un album nou și asta nu din cauză că ar fi fost fanii de vină, ci pentru că, pur și simplu, muzica alternativă nu mai are forță de propagare pe piața noastră muzicală. În afară de Radio Guerrilla și poate cîteva radiouri online, nu există nici un alt radio care să promoveze această muzică, indiferent că ea vine de la niște titani, precum Partizan, sau de la niște puști la început de drum. Acum 15-20 ani, „An Englishman in Salajan” ar fi fost un ultra-hit. Astăzi, din păcate, are prea puține difuzări la radio, din simplul motiv că nu se mai acceptă nici o piesă care iese din tipare. Totuși, noi sîntem mîndri că am scos acest album și știu că și Artan era foarte bucuros că a reușit să îl facă. Avem încredere că, în timp, va deveni un cult classic chiar și pentru noile generații.
Alexandru Andrieș este un nume esențial în istoria Electrecord, artist, dar și autor al unor coperți clasice din catalog. Cum rezonează muzica lui cu publicul de azi și ce v-a determinat să relansați Interioare și Rock’n’roll?
A fost o coincidență fericită lansarea acestor două albume. Noi ne gîndeam să îi propunem domnului Andrieș să reedităm un album, dar pînă să decidem noi ce disc am vrea, am fost contactați de către managerul dlui Andrieș, care ne-a spus că și-ar dori să lansăm ediții noi pentru Interioare și Rock’n’roll, pentru că urma să aibă în octombrie [n.n. – 2025] un turneu de promovare a acestor două albume. Domnul Andrieș cîntă mereu cu sălile pline. Are un public fidel, de toate vîrstele și este de înțeles că se întîmplă așa, pentru că mesajele pieselor domniei-sale se adresează tuturor. La orice vîrstă putem iubi, putem suferi din dragoste, iar melodiile pe care dl Andrieș pune aceste trăiri sînt atemporale și deasupra modei de moment, astfel încît ele au abilitatea de a se conecta cu oricine.
Ce ne puteți spune despre albumele pregătite pentru 2026? Și care este direcția artistică pe care o urmăriți după trei ani de la relansare?
Anul acesta ne dorim să relansăm albume din zone muzicale din care nu am oferit reeditări pînă acum, însă, la momentul de față, nu putem da alte detalii. De asemenea, vom mai produce și cîteva single-uri mai din zona de mainstream pentru că, ușor-ușor, trebuie să încercăm să intrăm și pe această piață, ca să ne asigurăm o dezvoltare economică durabilă. Deși, așa cum am spus, eu am profil mai mult de indie, cu muzica pe care o ascult eu pentru mine, trebuie totuși să fim și pragmatici și atunci ne dăm seama că, mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să ne apropiem și de muzica mainstream, fără a face însă rabat de la calitate. Am încercat ca muzica pe care am lansat-o în această direcție în 2025 să fie totuși de calitate, atît prin artiștii consacrați cu care am lucrat (Monica Anghel, Aurelian Temișan, Bella Santiago, Monica Odagiu), cît și prin versuri și instrumentalele abordate. Ne dorim ca și pentru 2026 să respectăm aceste principii în abordarea zonei de mainstream. În paralel, ne continuăm și activitatea pe zona indie, pentru că mai avem de scos cel puțin încă trei albume din seria „Nesemnații”, respectiv cu Alessia, cu Medara și cu Trupa Asincron.
Cum vedeți Electrecord peste cinci ani: arhivă vie, platformă pentru artiști noi, un echilibru între cele două?
În mod cert văd Electrecordul ca pe o punte între generațiile trecute și cele noi. Lucrăm intens la sistematizarea fonotecii vechi și la digitalizarea albumelor care nu au fost transpuse în digital pînă acum, tocmai pentru că avem această datorie, de a face patrimoniul istoric cunoscut și accesibil tuturor generațiilor. Pe de altă parte, ne și dorim să descoperim artiști noi pe care să îi punem în valoare și chiar avem în plan inclusiv pentru anul acesta să organizăm mai multe casting-uri de voci, pe care să le punem ulterior în valoare printr-un proiect online. Nu pot oferi, însă, mai multe detalii legate de acest concept încă, dar sper ca pînă la vară să fie funcțional. De asemenea, vrem să dezvoltăm foarte mult și partea de muzică live mai aproape de ascultător, prin diverse evenimente în zona de HoReCa. Ne-am constituit o trupă a noastră, Trupa Electrecord, pe care ușor-ușor vrem să o dezvoltăm pînă la Orchestra Electrecord, capabilă să susțină orice fel de eveniment live, așa cum avea Electrecord în vremurile de glorie. Ne așteaptă foarte multă muncă, pentru că este extrem de greu să trezești un colos adormit, așa cum era Electrecord, dar am încredere că, alături de o echipă bună și de oameni dedicați (și aici trebuie să le mulțumesc din suflet soțului meu, George Cristescu – el este acționarul principal și directorul general – pentru că este mîna forte din perspectiva pragmatică, a calculelor financiare, lui Lazăr Cercel, sufletul creator, care este alături de mine pas cu pas, și Oanei Crestincov, cu care am pornit primele proiecte), vom reuși să readucem Electrecord acolo unde îi este locul – în istoria actuală a muzicii românești și în sufletele românilor.
