În august, regizorul și scenaristul Florin Șerban a marcat, și el, la Festivalul de film de la Locarno, un succes unic pentru cinematografia noastră. Nu e locul tău aici / You Don’t Belong Here este primul film românesc care cîștigă Leopardul de Aur, Premiul Europa Cinemas Label, Premiul Juriului Tînăr și o Mențiune specială pentru interpretare, acordată tînărului actor debutant Teodor Butănescu. În rolul principal joacă Adrian Văncică, interpretînd un foarte bun chirurg din Reșița care află că poliția îl suspectează de crimă pe fiul lui adolescent.
Nu e locul tău aici a fost recompensat la un festival care celebrează cinema-ul de autor, Festivalul de la Locarno, cu nu mai puțin de patru premii. Vă așteptați la un succes atît de mare?
S-a terminat, într-adevăr, foarte bine. Altfel, nu știu cum a fost pentru alții, cum e pentru alții, dar eu cînd ajung cu un film la un festival nu mă gîndesc deloc la premii. Nu din modestie, ci din conservare. Un festival cum e Locarno ar trebui să fie suficient, calificarea la Locarno e deja o bucurie. Dacă mă aștept la un premiu aș întuneca bucuria și aș sta cu sufletul ghemuit. Am făcut și asta înainte, nu a fost bine. Mă bucur că a fost așa. Pentru film, pentru actori, pentru echipă, pentru mine. Acum, după ce Adrian (Văncică, nota red.) a luat și Premiul pentru cel mai bun actor la Sarajevo, pot să spun că nici dacă am fi scris undeva ce e mai bine și mai bine să se întîmple cu filmul ăsta nu am fi putut să nimerim mai bine. Să fim înțeleși, Locarno nu e cel mai mare festival de film de artă din lumea asta, dar e exact festivalul potrivit pentru filmul ăsta, un festival care, așa cum spuneai, celebrează filmul de autor și cinema-ul în cea mai pură expresie a sa.
Cum a primit filmul publicul de la Locarno?
Publicul de festival e diferit de publicul din sala de oraș. E un public mai curajos, mai experimentat, cunoscător, dar și lipsit de inhibiții, sînt spectatori care pleacă în timpul unei proiecții la un alt film la cinematograful de vizavi. Iar filmul nostru e lung, de 150 de minute, dar compact, încărcat emoțional. Cred că, date fiind toate cele de mai sus, a fost primit bine. Culmea, a fost primit bine de oameni foarte tineri. Peste jumătate dintre ei și majoritatea celor de la Q&A care au venit să ne felicite erau sub 20 de ani. Pe măsură ce s-a dus vorba despre film, la proiecțiile ce au urmat mulți au fost tineri sub 30 de ani.
E surprinzător că adolescenții care au format Juriul Tînăr au apreciat conflictul din film. Ați avut timp să stați de vorbă cu ei, să aflați ce i-a impresionat?
Da, am stat și am vorbit cu ei, mi-au reconfirmat că votul lor a fost unanim în favoarea filmului nostru, a fost foarte emoționant. S-au regăsit, din păcate, în Ioan (adolescentul din film, nota red.). Spun „din păcate” fiindcă Ioan e un copil care se simte respins și disprețuit de tatăl său și care își găsește locul alături de alți tineri într-o grupare extremistă.
Am citit că ați lucrat la povestea din Nu e locul tău aici mai bine de opt ani și că a contat enorm lucrul cu actorii formați la Școala de Film pe care ați fondat-o la București în 2011. Au existat mai multe variante de scenariu?
Fiecare proiect e diferit. Aici așa a fost, șase ani de lucru pe scenariu pînă cînd am ajuns la forma finală, apoi mici ajustări făcute să se potrivească pe actori, pe locații, pe stilul de filmare, pe buget. Oricum, după socoteala mea, scenariul se termină cu adevărat de scris atunci cînd se termină filmările. Dar proiectul ăsta a însemnat trei luni de repetiții, nici o improvizație, aproape orice conjuncție a fost scrisă în dialog, pozițiile camerei foarte bine socotite dinainte. Așa a fost aici, așa cred că era potrivit pentru povestea asta. Nu tot timpul e așa. Povestea la care lucrez acum și pe care o voi filma în două săptămîni e total diferită, procesul e cu totul altul.
Ați semnat de data aceasta scenariul, regia și montajul filmului. A fost mai greu dacă ar fi să faceți comparația cu lucrul la celelalte titluri?
De mai bine de zece ani fac la fel, adică scriu povestea, scenariul, regizez, apoi editez. Ultimul film la care nu am făcut montajul a fost Box. Mi se pare mai asumat lucrul așa, în momentul ăsta al carierei mele.
Personajul principal, chirurgul Marius Călimănescu (Adrian Văncică) pare că duce o viață exemplară într-un oraș de provincie: își iubește meseria, e respectat ca medic, își crește singur copilul și e mîndru de valorile care îl definesc. Ce moment din film declanșează conflictul interior al personajului?
Pentru mine, protagonistul filmului e măsura unui erou tragic contemporan. Cineva care face totul cum trebuie, dar pentru care „zeii” au pregătit un destin complicat. Nu conflictul interior e cel care îi declanșează drama, ci situația. Conflictul lui interior nu îl deraiază, de fapt, niciodată, e mai mult în zona întrebărilor privind propria persoană – sînt suficient de bun, sînt un „om mare, un om special, important”?
Ca mai toate personajele din romanele lui Georges Simenon, și Marius din Nu e locul tău aici e un om singur, rupt de realitatea din jur. De ce nu se poate raporta cu iubire sau măcar cu o minimă compasiune față de fiul lui, tînărul Ioan (Teodor Butănescu)?
Nu aș putea explica asta în cuvinte. Sigur că cineva mai dibaci decît mine, poate cineva a cărui meserie e în jurul condeiului ar putea să spună asta în cuvinte, dar nu eu. De aceea eu am făcut un film despre asta.
Așa cum filmează directorul de imagine Liviu Mărghidan, evitînd prim-planurile și favorizînd tăcerile și secvențele lungi, am simțit tensiunea crescînd. De ce apar în mai multe scene imaginile scărilor sau ale ușilor deschise sau întredeschise?
Limbajul vizual al filmului e rezultatul colaborării cu Liviu, nu a fost ideea mea sau a lui, amîndoi am văzut povestea în felul ăsta. Și amîndoi ne-am străduit, de fapt, să găsim formula potrivită prin care spectatorul să uite că e în fața ecranului, să simtă nemijlocit că e părtaș la dramă, dar fără a se simți vreodată obligat să privească drama în față. E alegerea lui, a spectatorului, cît de mult se lasă cuprins. Cadrele lungi, scenele fără tăieturi de montaj ajută la crearea parteneriatului poveste-spectator care se manifestă într-o formulă activă care ar putea fi rezumată astfel: „Nu îți arăt eu, privește tu!”.
Nu a fost loc de improvizație nici în text, nici pe partea tehnică
Este criza masculinității pe care o traversează personajul principal o criză de identitate, la modul general?
Protagonistul e, dacă vrei, reprezentantul unei forme tipic masculine de raportare la lume – eroul puternic, care cucerește noi teritorii, deschide noi orizonturi etc. E ceea ce numea Spengler „spiritul faustian”. Da, acest tip de personaj este în criză, e pe cale să dispară, pe drept cuvînt sau nu, dar dispare. Dacă e în jur o criză a masculinității – da, cred că este, dar cred că este, întîi și întîi, un moment de cumpănă cu privire la model. Aceasta e criza, îmi pare mie.
Îl știm pe Adrian Văncică din seriale foarte populare. E și actorul „fetiș” al regizorului Radu Muntean. Cum ați lucrat cu el și cum ați făcut din personajul Marius un pseudo-erou care sfîrșește tragic?
Multe repetiții. Adrian e un actor minunat, unul care joacă la fel de bine și în dramă, și pe scenă și în comedii. A lucrat fără menajamente de ordin emoțional, a fost de fiecare dată pînă la capăt. A fost o mare bucurie lucrul cu el.
Ați făcut un film despre o lume în criză: apar adolescentul revoltat, racolat de o grupare extremistă, ipocrizia și corupția polițiștilor, disperarea unui fiu (interpretat excepțional de Izdrailă Janir). Cum au contribuit muzica, lumina și mai ales locul de filmare la structura dramatismului?
Tot ce vedeți în filmul ăsta a fost ales și lucrat cu mare atenție, mai nimic nu e întîmplător, nu a fost loc de improvizație nici în text, nici pe partea tehnică. Toate au lucrat în aceeași direcție, anume să spună povestea unui tată care trece pe lîngă unul dintre cele mai importante lucruri, „meserii”, aceea de părinte.
Unde l-ați găsit pe tînărul Teodor Butănescu și ce v-a convins că e potrivit pentru un rol atît de complex?
A fost un casting lung aici, doi ani și peste o mie de băieți. Cînd am început, Teodor era în ultima clasă de liceu, iar cînd l-am încheiat și l-am confirmat, era deja în anul I la UNATC, la actorie. Apoi a început lucrul, de fapt. L-am chemat la cursurile noastre, la Școala de Film, acolo ne-am pregătit. Iar fiindcă felul în care lucram acolo era foarte diferit de felul în care lucra la școală și fiindcă cele două se contraziceau într-o oarecare măsură, Teo și-a înghețat anul la actorie ca să ne putem concentra exclusiv pe rolul ăsta. Aș zice că am reușit. E extraordinar Teo aici și sînt sigur că va fi extraordinar și de aici încolo. E un tînăr actor cu un potențial uriaș, curajos și curios. Literalmente, are toate ingredientele pentru a deveni un reper pentru tinerii actori. A început deja – a luat o mențiune pentru rolul acesta la prima experiență pe un platou. E minunat copilul ăsta, chiar e.
În distribuția filmului se regăsesc 18 dintre absolvenții Școlii de Actorie pe care o coordonați. Cum se contruiește încrederea în profesia asta?
Așa a fost la început, Școala de Actorie, dar acum e Școala de Film, avem actorie, regie și scenaristică. Și din fiecare direcție au ieșit rezultate remarcabile – calificări și premii la festivaluri foarte bune pentru cei de la Regie, filme produse sau pe cale să se producă pentru cei de la Scenaristică, roluri importante, principale de multe ori în filme, seriale, reclame. Drept exemplu, filmul pe care îl încep acum e scris de Adriana Neagoe de la Scenaristică. Cu titlul ăsta a cîștigat concursul CNC. E primul scenariu scris de Adriana, profesoară de engleză, de fapt. Încrederea mea în ei o au atunci cînd au pasiune pentru cinema, dîrzenie, curaj. A lor față de mine și de noi, cei care predăm la Școala de Film, cred că o cîștigăm fiindcă ne simt pasionați și foarte dornici să scoatem din ei adevăr și, de ce nu, următorul val românesc.
V-ați apropiat de cei loviți încă de la filmul dumneavoastră de debut, Eu cînd vreau să fluier, fluier, care a însemnat și debutul actorului George Piștereanu. S-au schimbat între timp prejudecățile noastre legate de oameni?
Cred că se schimbă tot timpul, e firesc să fie așa. Am ajuns însă, în disprețul și prejudecățile noastre, la formule politicoase acum – rasism politicos, ură diplomatică față de cei care sînt altfel decît noi, naționalism de tarabă. Îmi par toate mai periculoase decît formulele mai vechi, cele care erau mai directe, mai năbădăioase și mai puțin viclene.
Cînd vom putea vedea Nu e locul tău aici la cinema?
Va intra în săli în noiembrie, prima proiecție oficială va fi la Reșița. Dar pînă atunci va ajunge în două avanpremiere la Timișoara, pe 19 septembrie, apoi la Oradea, amîndouă cu TIFF, caravana TIFF.
