Ați ocupat numeroase posturi în cultura românească: critic de teatru, director la UNITER și la Theatrum Mundi, inițiatoare a programului de management cultural Ecumest și directoare a masteratului de management cultural din Franța, fondatoare de organizații neguvernamentale (Ecumest, Insula 42 ), președintă executivă de festivaluri de film, la Arad și la New York, directoare a Institutului Cultural Român din New York, ministră a Culturii, iar astăzi din nou observatoare independentă. Din care dintre aceste poziții se vede cel mai clar ce funcționează și ce nu?
Întrebarea aceasta presupune că ne imaginăm un model ideal de funcționare a sistemului cultural – dacă la asta vă referiți. Or, fiecare țară își definește sistemul în funcție de arhitectura administrativă pe care o are, de propria cultură socială, de spațiul cultural care o caracterizează. Problema cea mai mare pe care noi o avem este că, din păcate, politicile publice dedicate culturii s-au construit în ciocnire permanentă cu rupturile istorice, spasmele politice, lipsa de competență așezată a resursei umane dedicate administrației și o foarte mare volatilitate a factorului politic decizional. Cele cîteva lucruri care au funcționat la un moment dat au fost dezmembrate pentru motive întîmplătoare, nu a fost timp ca lucrurile să se așeze, nu se dă timp pentru ca ele să se construiască solid.
Pe de altă parte, asta a generat o fabuloasă formă de adaptare a creatorilor, le-a stimulat inițiativa și imaginația, le-a construit tenacitatea și reziliența. Dar le-a dat și un sentiment fatal al perisabilității, al efemerului. Arhivele noastre artistice sînt inițiative personale, sistemele de producție care au succes se datorează unor energii asumate pe persoană fizică, munca în cultură care stimulează și dezvoltă spiritul și scara de valori umaniste este disprețuită de politicienii de azi și, mai ales, importanța pe care cultura o are în societate e complet ignorată de ei.
Între timp, produsele culturale de consum dau naștere unei susțineri necondiționate. Teatrul ca divertisment, Insula iubirii și tîrgurile de consum în masă devin, ele, experiențele culturale esențiale, din păcate, ale unei societăți care, fiind europeană, a obținut cu greu susținere publică pentru arte și educație.
Din ce poziție se vede asta? Cel mai bine se văd toate astea dacă lucrezi și trăiești în străinătate, așa cum am făcut-o eu, timp de 18 ani. În rest, în fiecare dintre pozițiile menționate mi-am întărit și nuanțat această înțelegere.
În 2021 propuneați, într-un text din revista 22, desființarea Ministerului Culturii și înlocuirea lui cu comisii pe diferite discipline. Dan Perjovschi cita afirmativ această idee. Cinci ani mai tîrziu, o mai susțineți în aceeași formă sau experiența recentă a nuanțat-o?
O susțin în continuare, cu mențiunea că un minister reglementator pentru cultură – dată fiind arhitectura generală a administrației noastre – va fi necesar. Dar acordarea subvențiilor, susținerea proiectelor, instituțiile-satelit care azi sînt subordonate Ministerului Culturii ar trebui să fie regîndite complet și să răspundă evoluției reale a scenei artistice și umaniste, interdisciplinare, pe care o arată practicile culturii.
Avem, cred, în cultura publică din România, și o mare fractură generațională. Nu poți gîndi programe pentru un tineret care are azi cu totul alte nevoi și repere cu o medie de cincizeci de ani la nivelurile funcțiilor de decizie asupra resurselor. Ar trebui găsite formule viabile de colaborare efectivă cu alte generații. Ar trebui ca acestor generații noi să li se facă loc în funcții de responsabilitate. Poate că vor face și erori, dar în acest fel vor învăța și vor modela o realitate mai apropiată de ceea ce există acum.
De altfel, noi nu știm, în acest moment, cum va evolua lumea în următorii zece ani. Și ea va evolua, din toate punctele de vedere. Structurile administrative, arhaice azi, se vor transforma radical. Asta cred.
Ați fost opt luni ministră a Culturii. Ce anume face ca ministerul să fie nereformabil din interior?
Poate că sistemul nu este nereformabil. Ion Caramitru a făcut o reformă cînd era ministru și ea s-a aplicat o vreme. Apoi, ministrul care a urmat a refăcut vechea formulă. Poți să reformezi ministerul, dar ai nevoie de timp și de o consultare competentă. De asemenea, ai nevoie de susținere totală din partea guvernului din care faci parte. Iar eu – subliniez – am fost ministru opt luni după un alt ministru și la finalul unui guvern tehnocrat, deci într-o situație extrem de tensionată și de complexă.
Pe de altă parte, administrația noastră în general și administrația culturală în mod special este într-o totală ruptură cu realitatea de azi a dinamicii culturale. Rezultă o lume autoreferențială, în care managerii de instituții culturale publice produc rapoarte de activitate într-un limbaj de lemn, se plîng – pe bună dreptate – de subfinanțare și încearcă prin orice mijloace să obțină mai mulți bani și mai multă previzibilitate, iar corupția s-a generalizat. Cînd eram ministru asta am descoperit: corupție și trafic de influență generalizate, disfuncționalități cronicizate, încercări disperate și plătite cu un preț existențial mare ale celor de bună-credință – fiindcă și aceștia mai există, din fericire, în aparatul public – de a păstra lucrurile pe linia de plutire.
Repet ceea ce am spus și atunci ca ministru: lumea culturală din România funcționează în ciuda, nu cu sprijinul aparatului administrativ existent azi.
Ați descris corupția și traficul de influență din minister ca fiind generalizate. Unde anume, în circuitul unei decizii de finanțare, intervine denaturarea?
Modelul este același ca în societate. Complicități văzute și nevăzute, bazate pe găști, interese materiale, domnia absolută a legilor nescrise. Asta se bazează, firește, și pe faptul că salariile funcționarilor din sistemul public în cultură sînt mici, iar responsabilitățile simbolice sînt mari, aparatul administrativ a văzut defilînd foarte mulți miniștri și secretari de stat, modul de funcționare nu s-a modernizat… Deci singurele reguli flexibile rămîn cele subterane.
Ce ați reușit efectiv în cele opt luni de mandat și ce s-a pierdut imediat după plecarea dumneavoastră din 2016?
A supraviețuit doar faptul că am depus la UNESCO dosarul Roșia Montană, pe care Institutul Național al Patrimoniului l-a pregătit impecabil.
Nu a supraviețuit ordonanța de urgență pe cinematografie, la care s-a muncit foarte mult și pe care președintele Iohannis nu a semnat-o, nu au supraviețuit nici structura și designul site-ului Ministerului Culturii, pe care Demeter András l-a readus la o imagine de site ANAF, nu au supraviețuit consultările cu grupurile culturale, lansate de Vlad Alexandrescu și păstrate de mine. Sala Omnia nu mai este a Centrului Național al Dansului București, deși semnasem alocarea ei… Nu se pot face lucruri care să reziste într-un guvern apolitic care să dureze atît de puțin.
Episodul „Cumințenia Pămîntului” a fost citit fie ca eșec de mobilizare publică, fie ca test revelator al relației românilor cu patrimoniul. Cum îl citiți astăzi?
Am vorbit despre asta de nenumărate ori. Mecanismele de strîngere de fonduri nu fuseseră puse în mișcare funcțional în momentul lansării campaniei. Ca să faci strîngere de fonduri așa cum trebuie este necesar să ai instrumente care să funcționeze și să gîndești o campanie în mod seducător. Nu voi intra aici în alte amănunte.
Ideea – bună în sine, poate – a fost pusă în practică prost. Nu a fost vorba despre un test al relației românilor cu patrimoniul, ci despre diletantismul „de cabinet” al celor care au inițiat această idee frumoasă, care ar fi avut nevoie de profesioniști ca să reușească.
În lunile rămase după ce am preluat mandatul de ministru am încercat să remediez cît am putut mecanismele care lipseau. Cînd am plecat din minister, se strînseseră 1.200.000 de euro. E mult, în șapte luni, pentru o campanie pornită, la nivel practic, atît de disfuncțional.
Scriați recent că artiștii nu se aliază și pentru că statul le oferă capcane, nu parteneriate. Ce ar însemna un parteneriat real între stat și sectorul independent, dincolo de retorica consultărilor?
Înseamnă instrumente administrative de parteneriat care să funcționeze, o cultură partenerială care să fie inițiată, întreținută, educată și ajutată să se dezvolte cu exemple de parteneriate reușite, înseamnă programe de mediere susținute între autoritatea publică, sectorul independent și instituția publică de cultură. Pe scurt, înseamnă un dialog pentru care să ai spațiul, timpul și instrumentele să îl dezvolți. În acest moment ceea ce domină sînt complicitățile toxice, traficul de influență, conflictele, tensiunile și refuzul dialogului. Și o cultură birocratică stagnantă, închisă. Cultura lui „nu se poate”, „nu știm”, „nu avem”…
Oameni competenți
La Institutul Cultural Român din New York ați construit, între 2006 și 2012, poate cel mai credibil episod de diplomație culturală românească. Ce condiții au făcut posibil acel moment și de ce nu a putut fi reluat?
Acel episod a fost posibil fiindcă în fruntea instituției era Horia-Roman Patapievici, secondat de Tania Radu și de Mircea Mihăieș. Calibrul intelectual, capacitatea strategică și gîndirea sistemică a acelei echipe mi-au permis o libertate pe care o ai foarte rar într-o funcție publică.
Veneam din Franța și competența mea în cooperare culturală internațională era deja dovedită. Am putut alege oamenii cu care să lucrez, am putut genera și argumenta direcții de lucru pe care le-am gîndit conectate la lumea americană de la acea vreme.
Am prins și un culoar extraordinar de lansare a Noului Val din cinematografie – primele premii la Cannes, primele articole extatice în presa internațională, apariția Galeriei Plan B și afirmarea pictorilor de la Cluj, expoziția Dan Perjovschi la MoMA, posibilitatea organizării Academiei Itinerante Andrei Șerban la La MaMa, noua generație a dramaturgilor din România (Ștefan Peca, Gianina Cărbunariu, Vera Ion, Mihaela Michailov etc.) și schimburile cu Statele Unite, vizitele la festivalurile din New York ale Green Hours, prezența în Statele Unite a Savianei Stănescu, a lui Carmen Firan și Adrian Sîngeorzan, a lui Nic Ularu, Marina Drăghici și Daniela Kamiliotis, succesele internaționale validate ale unor scriitori ca Norman Manea și Gabriela Adameșteanu, ascensiunea vizibilității internaționale a lui Mircea Cărtărescu, relațiile între dansul contemporan din România și Statele Unite, conferințele internaționale organizate cu sprijinul lui Vladimir Tismăneanu. În fine, în primii ani la New York a contat mult că i-am avut alături pe Iulia și Mihnea Moțoc – care era ambasador la ONU, în clădirea în care locuiam și lucram.
ICR din acea vreme a fost unul în care oameni competenți au fost puși să facă ceea ce știau cel mai bine să facă. Exact pe dos decît se petrec lucrurile în România. De altfel, n-a durat foarte mult.
Spuneați că America nu percepe cultura română ca pe o cultură mică sau mare, ci pur și simplu ca pe o cultură europeană. Ce ne spune asta despre complexele cu care operăm noi înșine acasă?
Complexele cu care operăm noi acasă, cum spuneți, sînt legate de o perspectivă a secolului XX asupra locului culturii române în Europa. Lucrurile s-au schimbat enorm între timp. Întrebați un tînăr de azi din România care crede el că e locul culturii române, veți vedea că reperele lui culturale sînt exclusiv globale. Pentru generația mea, da, era o descoperire cînd am ajuns în Statele Unite în 2006 – dar au trecut douăzeci de ani de atunci! Și schimbări foarte mari de percepție s-au produs.
Am scris în repetate rînduri despre degradarea ICR prin numiri clientelare la filialele externe. Din perspectiva cuiva care a condus o filială pe criterii de performanță: ce se pierde exact, măsurabil, cînd trimiți un om de partid la Londra sau la Paris?
Construcția administrativă actuală a diplomației noastre culturale este prost gîndită, e inadaptată scopului de a face performanță în domeniu. E învechită. Oricine e numit director la o filială a ICR, dacă dorește să aibă rezultate reale, dacă este un profesionist, face mari sacrificii personale. De aceea este un loc ideal pentru sinecuri. Nu trebuie să faci mare lucru, pentru că nu poți. Nu ai un buget pe care să îl administrezi previzibil. Depinzi, administrativ, de un sediu care aparține Ministerului Afacerilor Externe și depinzi, în multe cazuri, de ambasador. Numărul de persoane care pot fi angajate la New York, de pildă, este același ca la Praga, nu există fond de protocol, deși cu toții știm cît de mult contează în diplomație protocolul… Și așa mai departe.
Unele sedii sînt prost întreținute și improvizezi mereu ca să poți face lucruri de calitate. Sigur că poți realiza, în condițiile date, lucruri care contează, așa cum a făcut, în Polonia, Ovidiu Dajbog-Miron, dezvoltînd parteneriate și inițiind schimburi de mare calitate. Dar, în configurația actuală, este foarte greu și perisabil ceea ce faci. E un dezechilibru între cît personal e angajat la București și cît în străinătate și este o mare lipsă de autonomie financiară a directorilor de filiale.
În fine, nu știu dacă lucrurile s-au mai ameliorat între timp, dar în Statele Unite nu ai asigurare medicală. Iar directorii filialelor sînt angajați ai Ministerului Afacerilor Externe, cei de la sediul central sînt angajați ai ICR. Așadar, această incoerență va determina faptul că posturile cer o reziliență aparte în configurația de azi. Poate că este surprinzător ce spun, dar cînd lucram la New York aveam un fel de convingere ascunsă că lucrurile acestea se vor schimba dacă avem rezultate. M-am înșelat. Singura schimbare care se dorește este „înghițirea” Institutului Cultural Român de către Ministerul Afacerilor Externe.
Ce s-ar pierde, concret, dacă diplomația culturală ar deveni un departament al diplomației?
Așa cum a ajuns acum Institutul Cultural Român, nu s-ar pierde mare lucru, din păcate. Dar ce bine ar fi să avem o instituție eficientă, reorganizată, a diplomației culturale. Artiștii și elitele noastre intelectuale sînt singurele care mai comunică o imagine bună despre România, azi.
Ați urmărit fenomenul Timișoara 2023 și instrumentele create în jurul lui. Ce anume din modelul timișorean ține de conjunctura Capitalei Culturale și ce e replicabil în orice oraș care are voință politică?
Timișoara este un oraș în care intelectualii au încă un cuvînt de spus în fața deciziilor politice aberante. Cred că este un lucru bun și rar, fiindcă o perspectivă critică, umanistă, e necesară într-un univers care a devenit din ce în ce mai lipsit de nuanță și de gîndire critică.
În același timp, pentru Capitala Culturală, Dominic Fritz a fost o șansă uriașă. El, ca politician, este în altă ligă, eu așa îl văd. E o persoană care are cu adevărat o perspectivă europeană despre politicile publice și una globală, despre toate provocările actuale. Înțelege foarte bine cum funcționează relațiile internaționale, care sînt adevăratele mize, cum trebuie plasate și apărate prioritățile. Înțelege care este rolul culturii și al educației, importanța construcției unei comunități, crede în valorile democrației, cu adevărat, nu doar retoric.
Nu am avut întotdeauna aceleași puncte de vedere cînd am făcut consultanță pentru Capitala Culturală, dar au fost conversații reale și productive. Ce este replicabil este să ai asemenea oameni politici și un grup umanist coerent, puternic, în jurul lor.
Există ceva în modelul timișorean care funcționează și fără un Dominic Fritz – un instrument administrativ, o formulă de finanțare, o structură care să reziste unui primar indiferent?
Timișoara este un Eldorado cu intelectuali. Asta rezistă. Un spirit, valori, oameni care își înțeleg rolul în viața publică. Sigur că toate astea capătă altă dimensiune cu un primar ca Dominic Fritz. Fără el va fi, din nou, rezistență, nu existență.
Iașiul e un oraș care se revendică drept capitală culturală istorică, dar alocă sume derizorii sectorului independent. Cum se vindecă un oraș de paseism?
Nu știu ce să răspund la asta. Fibra culturală a Iașiului nu e marcată de paseism, ci de o anumită îmbinare, unică, între o tradiție complexă, cu puternică marcă religioasă ortodoxă, și globalizarea produsă de accesul la informație și la contexte de viață foarte diferite de cel patriarhal. Societatea Iașiului – în sens generic – are încredere în acest spirit patriarhal, nu în cel independent și mișcător. E foarte dificil să urnești această inerție bine așezată. Asta nu înseamnă că aici nu sînt generate curente culturale extrem de moderne sau că nu apar talente creatoare foarte inovatoare. Doar că ele își găsesc împlinirea în alte părți. Se hrănesc din complexitatea spirituală a locului și se pot manifesta în mișcarea mai liberă din alte locuri.
Din păcate, nu cred că e vorba despre vreo vindecare, ci despre o stare de fapt, o constantă culturală, care poate evolua organic, dar nu mi se pare că merge în direcția despre care întrebați. Pe de altă parte, Iașiul a devenit și el din ce în ce mai vizibil cultural și în alt sens decît cel tradițional. Periferic a rămas o referință, Serile Filmului Românesc cresc în reputație în fiecare an, scriitorii ieșeni care organizează FILIT au dat naștere unui fenomen… E greu să dai un răspuns simplu la această întrebare.
Ce rol mai joacă orașele secundare în politica culturală europeană de acum? Se mai poate vorbi de un avantaj al perifericului?
Prefer expresia acestui gînditor extraordinar care a fost Edgar Morin: „Europa ar trebui să devină policentrică pentru a continua să existe”. Sînt integral de acord cu asta. În acest fel, orașele cu viață culturală importantă nu mai pot fi secundare.
Comparați recent domeniul culturii cu livada de vișini a lui Cehov. Cine sînt, în această metaforă, Lopahinii care cumpără livada și ce se construiește pe locul ei?
Era o comparație cu un strop de ironie. Din păcate, „Lopahinii” care cumpără livada sînt mai asemănători cu Vulpea și Motanul din Pinocchio, la noi. Adică riscăm să fim păcăliți și furați de tot ceea ce s-a construit, foarte greu, în ani. Avem un dispreț imens pentru arhivarea trecutului cultural și prezervarea lui, oamenii care se ocupă de distribuirea resurselor sînt – în cel mai bun caz – administratori buni, dar nu au viziune sau competență umanistă suficientă pentru a înțelege importanța domeniului cultural pe care îl patronează, expertiza reală este disprețuită, arta contemporană este marginalizată, conflictele interne ale branșelor culturale s-au cronicizat și domnește o sfîntă nepăsare și neglijență față de valoare.
În plus, se iau decizii de politică publică în cultură fără a avea la bază studii specifice, barometre de consum teritoriale, analize sociologice dedicate unor subiecte de politici culturale. Educația pentru și prin cultură e suferindă. Iar noi, ca Pinocchio, alergăm după ce strălucește și credem ce ni se spune. E simplist ce afirm. Dar mă tem că e just.
Susțineți că expunerea constantă la varietate culturală rămîne cel mai bun scut împotriva extremismului. În contextul politic al anilor 2024-2026, de ce cultura e tratată în continuare ca ornament, și nu ca infrastructură democratică?
Pentru toate motivele pe care le-am expus mai sus. În acest moment noi nu avem o politică publică în cultură, cu direcții afirmate, vizionare, clare și susținute, cu o comunitate culturală care să dorească să participe, nu să aștepte. Iar aceia care participă sau doresc să participe și să construiască devin izolați și dezvoltă un sentiment de tunel în care aleargă singuri, fără ca administrația să le dea atenția cuvenită.
Iar cultura nu este tratată ca ornament, din păcate. Ea e tratată tot mai mult, dacă nu exclusiv, în 2026, ca divertisment de masă. Altfel nu are valoare electorală. De altfel, Margaret Thatcher a definit foarte clar de ce se opune subvenției publice pentru cultură: de ce să educe spiritul critic și să dezvolte orizontul de așteptare și perspectiva cetățenilor? Nu e mai bine să îi mențină în borcanul stereotipiilor distractive, care îi încurajează să vadă viața în alb și negru și să aibă un orizont de așteptare compus din sculare, muncă, somn și, cînd se poate, un divertisment?
Formați de decenii manageri culturali, în România și în Europa. Ce le lipsește generațiilor noi față de „anii romantici” pe care îi invocați și ce au în plus?
Cred, acum, că ne aflăm în fața unor transformări majore ale dinamicii proiectelor și programelor culturale, a instituțiilor. Competențele necesare și formarea profesioniștilor pentru managementul cultural ar trebui regîndite în legătură cu aceste schimbări. Generațiile de acum sînt foarte mobile, o parte globalizate, alta lipsită de acces – inegalitățile sînt, așadar, mult mai mari, iar barierele între cultură și divertisment au devenit foarte fluide.
În plus, consumul cultural a devenit măsurabil în bani tot mai mult. Nu în calitate, nu în experiment, nu în inovație. Cu cît știi mai bine să produci cultură de consum și stereotipie culturală, cu atît îți asiguri mai bine existența. Managerul cultural de școală veche, vizionar și capabil de perspectivă critică, nu mai are trecere. E o modificare foarte mare de percepție și este o transformare în curs.
Iată că la multe școli occidentale de administrație și management cultural au acum acces chinezi, australieni, indieni… reperele lor culturale sînt cu totul altele. O masterandă din Franța mi-a spus că ea are o slujbă culturală la TikTok și a fost extrem de neplăcut surprinsă cînd am replicat că nu cred că acest tip de slujbă e una culturală în sine.
Meseriile se modifică. Managerii devin producători creativi, cei care știu să facă doar logistică și planificare sînt angajați în echipe de management… e o enormă diversificare în peisajul managementului cultural actual.
Dacă ar fi să scrieți azi o singură pagină de politică culturală pe care orice ministru, indiferent de partid, să o poată aplica, ce ar conține?
Ar conține o direcție strategică care să permită, în acest moment, o adaptare continuă și rapidă la evoluția contextului. Consider că în acest moment sîntem „în flux” și politicile publice în cultură ar trebui să integreze marile schimbări care se produc – cele tehnologice, cele de compoziție socială, cele de acces și participare.
Cu Insula 42 ați ales formatul spațiului alternativ. E aceasta o opțiune strategică pentru a avea mai multă flexibilitate?
Da, indiscutabil. Este și dorința de a păstra libertatea pentru a putea face, rapid, schimbări.
Ce v-ar putea convinge să mai intrați o dată în sistemul public?
Modificarea totală a gradului de corupție și de diletantism atît de prezent în funcțiile publice. Dar cred că nici așa nu aș fi gata să mai accept o funcție publică. Țin din ce în ce mai mult la ideea că trebuie să petrec timp doar cu oameni de care îmi place.
Foto: Corina Şuteu
