.JPG)
Aachenfahrt, pelerinajul la Aachen, era una dintre cele mai frecvente călătorii care se făceau spre sfîrșitul Evului Mediu european.
În 1384, un cuplu căsătorit, Dorothea (1347‑1394) și Adalbrecht (sau Albrecht), a plecat către Aachen din Prusia, de la Gdansk (Danzig în germană), orașul unde locuiau. Dorothea, născută în satul Montau (azi Matowy Wielkie) din apropiere, nu era fericită în căsătorie. Născuse nouă copii, fiecare adus pe lume după multe chinuri – nouă experiențe cumplite pentru ea. Numai unul sau doi mai erau în viață, dar Dorothea pare să‑și fi plîns virginitatea pierdută mai mult decît copiii morți.
Adalbrecht, armurier la Gdansk, era un bețivan care cheltuia nechibzuit și căruia‑i plăcea să‑și țină nevasta din scurt. În timp ce ea Îl slujea pe Dumnezeu, el avea grijă de copii. Era un bărbat masiv, o brută, cu douăzeci de ani mai în vîrstă decît soția lui, și o lovea adeseori cu pumnul. Avea o fire colerică, umorile îl predispuneau la ursuzenie, iar artrita nu‑i dădea nici ea pace.
La treizeci și ceva de ani, Dorothea petrecea mult timp în biserică (deși încerca mereu să nu‑și neglijeze nici îndatoririle domestice). Trăia viziuni, extaze și rapturi religioase, purta conversații înlăcrimate cu Iisus și cu Fecioara Maria. Începuse să postească, să se priveze de somn și să‑și mutileze corpul. La treizeci și opt de ani nu‑i mai rămăsese în viață decît un singur copil. Din cauza extazelor religioase încetase să mai doarmă în același pat cu Adalbrecht. El considera de multă vreme această rîvnă devoțională stînjenitoare, ridicolă și respingătoare de‑a dreptul. În biserică, Dorothea țipa de bucurie. Unii concetățeni spuneau că riscă să devină eretică și șopteau că ar trebui arsă pe rug. Adalbrecht încerca s‑o priponească, s‑o țină acasă legînd‑o cu lanțuri de încheieturile mîinilor și de glezne.
Odată, femeia fusese atît de absorbită de extazul întîlnirii cu Dumnezeu, încît uitase să‑i aducă soțului cina. El o pusese în lanțuri și, luîndu‑i pietatea drept obrăznicie conjugală, apucase un scaun și i‑l trîntise în cap. O bătuse atît de tare, încît crezuse că a omorît‑o. Privindu‑i corpul moale, zdrobit, se speriase și descoperise că mai are o fărîmă de conștiință.
După ce Dorothea își revenise, Adalbrecht se învoise să facă un pelerinaj în semn de căință pentru purtarea lui groaznică. Așa că, vînzîndu‑și casa și mobila, nefericita pereche a plecat spre Aachen, la peste 1.000 de kilometri spre vest. Călătoria le‑a luat mai bine de nouă săptămîni. Au mers cu căruța și uneori pe jos, trecînd prin Magdeburg, Leipzig, Erfurt și Köln.
Străbătînd Europa de Nord împreună cu bărbatul acesta brutal, Dorothea reușea un lucru remarcabil: convertea un mare păcătos cu ajutorul unei călătorii sacre.
Penitența și vindecarea sufletului erau motivații frecvente de călătorie în Evul Mediu. Un pelerinaj făcut corect nu era nici pe departe o vacanță, ci un act de autopedepsire și de reformare a sinelui. Poate că Adalbrecht a considerat drumul spre Aachen o încercare teribilă, asemenea peregrinărilor lui Cain, condamnat să rătăcească pentru faptele lui. Sau poate l‑a perceput ca pe un al doilea botez, o renaștere – adultul care devine brusc umil în fața Domnului. În mod cert era o schimbare radicală față de viața plină de tot felul de treburi, de plăceri și de violență pe care o dusese acasă. Pentru Dorothea, pelerinajul la Aachen era o șansă de a se transforma dintr‑o gospodină evlavioasă într‑o slujitoare devotată a lui Dumnezeu, de a trece de la traiul de martiră pe lîngă soțul ei la o viață nouă ca mireasă mistică a lui Christos, cu care avea o relație la fel de instabilă ca și cu Adalbrecht.
La vremea aceea, catedrala din Aachen vizitată de cei doi era încă, în bună măsură, doar Capela Palatină, biserica de curte construită de împăratul Carol cel Mare și consacrată în anul 805: o clădire octogonală enormă, aparte, cu o galerie interioară înălțată pe pilaștri masivi, străvechi, și culminînd într‑un plafon acoperit cu un mozaic din plăci vopsite cu aur, viridin și carmin. Dürer, care a vizitat‑o în 1521, admira „acele coloane bine proporționate, cu măiestrite capiteluri din granit și din porfir verde și roșu”, aduse de Carol din Italia. Inscripția votivă a bisericii vorbea despre „pietrele vii unite pașnic într‑un singur trup”, care se înălțau către eternitate în templul sfînt. Orice vizitator vedea pentru prima oară o asemenea clădire, o arhitectură atît de inspirată, o asemenea îmbinare de marmură, cărămidă și lumină.
Trupuri de sfinți
La vremea cînd au vizitat‑o Dorothea și Adalbrecht, catedrala era plină de aur și comori pictate. Deținea racle cu bucățele din trupuri de sfinți. Sculpturi pictate din lemn de stejar Îl înfățișau pe pruncul Iisus rîzîndu‑i mamei Sale, cu obrajii ei rozalii. Pe iconostase erau reprezentate cumplitele Patimi și moartea lui Iisus, iar pe panouri de lemn, Carol cel Mare zîmbea în barbă, ținînd în mîini o machetă miniaturală, ca o tobă, a bisericii imperiale pe care o construise la Aachen.
Pe lîngă rămășițele pămîntești ale lui Carol, catedrala obținuse și niște relicve importante, mai intime, ale lui Christos și ale Mariei. E vorba de scutecul pruncului Iisus, o bucată de fetru trapezoidală, împăturită, de pînza alb‑murdar care‑I înfășura șoldurile cînd fusese răstignit, de „pînza descăpățînatului”, o bucată de damasc pe care se spunea că fusese așezat capul lui Ioan Botezătorul, și, cea mai prețioasă și mai vestită, de cămașa purtată de Fecioara Maria în seara Nașterii – un veşmînt lung fără buzunare, cenușiu‑închis. Fiecare dintre aceste relicve sugera sărăcie și umanitate, prezența tangibilă a divinității pe pămînt. Dorothea pare să fi fost interesată de Aachen în primul rînd datorită devoțiunii ei față de Fecioara Maria, căci, prin anii 1380, cămașa devenise cea mai vestită relicvă a catedralei.
Țesăturile acestea prețioase erau păstrate într‑o splendidă lădiță din lemn de stejar, fabricată la Aachen în anii 1220 sau 1230 și decorată cu aur și email, asemănătoare cu o bazilică – parcă o clădire aurită a cerurilor, lăcașul Domnului, care sclipea în umbra somptuoasă a Capelei Palatine. Pe fețele aurii sculptate pe laturile relicvariului cădea lumina candelabrului atîrnat în centrul octogonului, donat de Frederic Barbarossa (1122‑1190), împărat al Sfîntului Imperiu Roman. Semăna cu o cutie de bijuterii și era așezată într‑o coroană aurită, așezată la rîndul ei într‑un felinar – toate armonizîndu‑se și părînd să se ridice ușor spre ceruri.
Călători cucernici precum Dorothea și Adalbrecht făceau parte din fluxul masiv de pelerini care veneau la Aachen după ce orașul făcuse reclamă moaștelor din dotare încă din prima parte a secolului al XIV‑lea. După 1349, cînd începuseră să fie date la iveală doar o dată la șapte ani, acestea erau arătate publicului de la înălțimea unui coridor deschis care unea porticul catedralei și capela lui Carol. Călătorii se înghesuiau să arunce o privire, venind în valuri nesfîrșite la coadă, în sunetele carilonului pios al catedralei. În secolul al XIV‑lea sînt înregistrați la Aachen pelerini veniți din toate colțurile Europei, de la Königsberg (azi Kaliningrad) în est, Stockholm și Linköping în nord, Viena, Bistrița și Villach în sud‑est. Pentru că nu puteau atinge relicvele expuse la înălțime, pelerinii aveau adesea inserate în insigne bucățele mici de oglindă, astfel încît reflexia relicvelor să „atingă” și deci să binecuvînteze aceste suvenire și, prin urmare, și pe ei.
Pe la 1400, un grup de pelerini a adus în catedrală un crucifix masiv de lemn, pe care Christos atîrna trist, cu coastele ieșindu‑I prin pielea trunchiului uscățiv, cu talia subțire ca de copil, cu ochii plini de o dezamăgire obosită. A fost amplasat în catedrală și a rămas aici pînă în ziua de azi. Cu fruntea îndurerată și colțurile gurii coborîte, figura Lui îi urmărește pe vizitatorii Capelei Sfîntului Nicolae de pe o latură a octogonului.
Ajunsă la Aachen, Dorothea a petrecut o vreme într‑o sihăstrie de pe malurile Rinului și a făcut și alte pelerinaje, între care la Capela Binecuvîntatei Fecioare de la Einsiedeln, la sute de kilometri depărtare, în munții Elveției, mergînd pe drumuri pline de noroaie și prin trecători primejdioase.
Ea și soțul ei s‑au întors la Gdansk transformați, dar Dorothea a descoperit că nevoia ei de noi încercări spirituale nu făcuse decît să crească. Mîncărurile gustoase au început să‑i facă scîrbă. Pe vreme rece și ninsoare, stătea ore întregi la fereastră, pe jumătate afară, ca să‑și pedepsească și să‑și mortifice trupul. Refuza să doarmă și se ruga plimbîndu‑se dintr‑un capăt într‑altul al camerei.
În anul următor, cuplul a încercat să se întoarcă la Aachen. La Brandenburg au fost jefuiți pe drum de o bandă de tîlhari, care le‑au luat hainele, banii, căruța și caii, iar pe Adalbrecht l‑au rănit. Dorothea a rămas desculță, doar într‑o fustă mult prea scurtă. Cei doi soți și‑au recuperat bunurile cu timpul, dar Adalbrecht a continuat să‑și bată soția. S‑a descotorosit de servitoare și a pus‑o pe Dorothea să mîne caii. Ea mergea pe lîngă ei, iar uneori se suia și pe capră. Curăța căruța și‑i ungea roțile, hrănea și adăpa caii și încerca să‑i liniștească. Odată, în timp ce traversau cu barca un lac, caii au început să bată neliniștiți din picioare, însă Dumnezeu a avut grijă ca valurile să nu se întețească.
Adalbrecht, acum un bătrîn jalnic cu barbă lungă și căruntă, mergea greoi pe lîngă nevasta lui. Lumea de pe drum rîdea de cuplul acesta ciudat și‑i striga Dorotheei: „Surioară, unde‑l duci pe Iosif? Căutați fîntîna tinereții?”. Se refereau la un loc unde, dacă beai din apa miraculoasă, puteai redeveni tînăr și rămîne așa pentru vecie.
Cuplul s‑a întors în Prusia după un an și jumătate, călătorind cu tot atîta dificultate. Adalbrecht continua s‑o bată pe Dorothea. Odată, pentru că femeia uitase să cumpere paie, i‑a repezit un pumn în piept, încît ea a scuipat sînge zile întregi.
Pînă la urmă, Adalbrecht a murit în timp ce Dorothea era plecată la Roma, să se închine la moaște. Ulterior, Dorothea s‑a mutat la Marienwerder (azi Kwidzyn), lîngă Gdansk, și s‑a încuiat într‑o celulă austeră de anahoret. Peregrinările ei au luat sfîrșit. A devenit primul sfînt originar din Prusia, fiind cunoscută pentru revelațiile ei mistice și pentru minunile legate de persoana ei. Pelerinajul la Aachen fusese pentru ea începutul călătoriei către sfințenie.
Primejdiosul drum pînă la Aachen pare să fi fost, pentru Dorothea, cea mai rîvnită călătorie pe care ar fi putut‑o face, o inițiativă prin care își dorea s‑o venereze și să mediteze la Fecioara Maria, să‑și schimbe viața și să încerce să‑și schimbe căsnicia. La o sută de ani după Dorothea și Adalbrecht, pelerinajul la Aachen devenise extrem de frecvent: într‑o singură zi din 1496, au fost numărați circa 142.000 de pelerini care intrau pe porțile orașului, toți sperînd să primească binecuvîntări și să aibă parte de o transformare interioară.
(fragment din volumul Ghid de călătorie în Evul Mediu. Lumea văzută prin ochii omului medieval, aflat în curs de apariție, în traducerea Justinei Bandol, la Editura Polirom)
Anthony Bale (n. 1975) este profesor de literatură engleză medievală și renascentistă la Universitatea Cambridge. A primit Philip Leverhulme Prize. A mai publicat Feeling Persecuted: Christians, Jews and Images of Violence in the Middle Ages (2012).
