Hodaia – despre reabilitarea peisajelor culturale

Prima săptămînă din august. A trecut Sfîntul Ilie, cu amenințările lui în caz că nu-i respecți obiceiurile – îți trăsnește numaidecît claia de fîn dacă ai cosit de ziua lui. La Brădetu, în județul Argeș, claie peste claie stau țepene în peisajul de la poalele Făgărașului, semn că oamenii au respectat interdicția. Sau poate că nu. Poate că mulți nici nu mai țin seama de această tradiție și pur și simplu s-a nimerit să nu lucreze taman atunci. Cine știe?

Fînul pare să fie cel mai banal lucru dintr-o gospodărie. În realitate, spune multe despre ea. Cît fîn ai, cît de bine este făcut, cînd ai cosit, unde sînt clăile, cîte animale poți hrăni cu el – toate acestea țin de economia gospodăriei, dar și de o anumită idee despre hărnicie, pricepere și bună rînduială. Fînul este muncă, hrană, schimb și, uneori, prestigiu. Iar claia de fîn, ridicată în mijlocul unei pajiști, este aproape o declarație: aici cineva a muncit, aici cineva încă mai are nevoie de iarbă pentru animale. Numai că lumea în care această economie funcționa nu mai este aceeași.

Dona și Vali s-au mutat la Brădetu în 2020. Pînă atunci, singurele lor experiențe de locuire rurală de lungă durată se petrecuseră în copilărie: Dona își amintește de bunicii din satul Păun, județul Iași, iar Vali, de Cacica, județul Suceava. Mutarea la Brădetu a fost prima lor experiență de viață rurală ca adulți, momentul în care au trecut, aproape dintr-odată, de la statutul de locuitori ai unor orașe la cel de săteni cu normă întreagă. Și nu au regretat nici o clipă. Copiii lor, Iacob și Roua, cresc în natură, printre pisici, cîini și găini, cei mai la îndemînă parteneri de joacă. Merg des la stînă sau la hodaie, în locul clasicelor locuri de joacă dintre blocuri. Au și leagăn în curte, agățat de mărul din mijlocul covorului de trifoi, și se pot da în el cînd și cum vor.

Însă viața rurală vine cu tot ce înseamnă ea, nu doar cu imaginile pe care le-am putea pune pe o carte poștală sau, mai nou, pe Instagram. Găinile fac păduchi, pisicile și cîinii fac purici, oile fac rîie, țînțarii și căpușele te umplu de bube, iar șoarecii, veverițele și jderii fac discotecă noaptea, dincolo de tavan. Ca să echilibrăm tabloul, o parte bună e curtea cu nuci bătrîni care fac o umbră deasă sub care îți vine să te odihnești, în ciuda poveștilor pe care le-ai auzit despre nuci. Trifoiul, pe care îți vine să calci desculț, te face să cauți, aproape fără să vrei, unul cu patru foi.

Așa arată una dintre formele contemporane ale întoarcerii la sat: între imaginea idilică și toate inconvenientele pe care aceeași imagine le lasă în afara cadrului.

Dacă locuiești la Brădetu, trebuie să te obișnuiești cu cîntatul cocoșului de la cinci dimineața, cu vizitele, uneori pasagere, alteori mai frecvente, ale urșilor, cu lătratul cîinilor de pe ulițe pînă cînd ajung să te cunoască. Viața la sat e o lume sonoră, dar tonurile și glasurile ei nu sînt cele ale orașului.

Pe vremea cînd oamenii locuiau la hodaie, singurul mod de comunicare al celor urcați la cosit fîn sau cu animalele la „mîncat fînul”, iarna, era să strige către vecini. Să „orăcăie” sau „să dea gură”, cum spun localnicii. Nu existau telefoane, iar distanțele dintre gospodării erau uneori destul de mari. „Nu știu dacă înțelegeți ce înseamnă să strigi noaptea într-un cîmp, are un ecou foarte mare, pentru că e liniște totală. Dacă strigi mai tare, vorbești de n-ai treabă”, îmi spune Virgil (Gigi) Luca, crescător de capre din Brădetu. „Erau unul colo, unul colo și strigau, nu erau telefoane. Ne strigam pe nume”, își amintește Angela, care acum se apropie de 80 de ani și care spune că printre cele mai frumoase amintiri ale ei sînt cele din perioada petrecută la hodaie. Iar Daniela spune, la rîndul ei: „Erau mai mulți oameni pe la hodăi, iar dacă venea ursul, făceau «Ăuuuuu, ăuuuuu!», cum făceau ei atunci unul la altul. Veneau și lupi, veneau și urși, dar nu era chiar ca acuma, era altfel. Era timpul mai…”. Se oprește. Poate că acel „mai...” spune mai multe decît ar putea-o face o explicație despre trecut. Tocmai acest „orăcăit” al locuitorilor satelor de munte pare să îi fi făcut să vorbească la mai mulți decibeli decît cei de la cîmpie sau decît orășenii. O lume în care oamenii trebuiau să se audă unii pe alții nu putea fi, la propriu, o lume tăcută.

Hodaia este un loc greu de tradus pentru cineva venit de la oraș. Nu este nici sat, nici stînă, nici gospodărie în sensul în care o înțelegem astăzi. Este un spațiu de muncă și de locuire sezonieră, legat de animale, de fîn și de ritmul anotimpurilor. La hodaie se ajunge pe poteci, cu tractorul sau, astăzi, cu un 4x4 strașnic, pe a cărui caroserie vegetația își poate lăsa nestingherită urmele. Este un spațiu al frumuseților aspre: al pășunilor, al pădurii, al frigului, al noroiului, al distanței și al muncii. Nici ritmul zilei nu este cel de la oraș, și nici măcar același cu cel din vatra satului.

Timp de generații, hodaia a fost o necesitate economică. Fînul trebuia cosit, animalele trebuiau hrănite, iar gospodăria trebuia să funcționeze. Copiii renunțau uneori la școală pentru a-și ajuta părinții. Munca nu era o alegere, și nici un exercițiu de reconectare cu natura. Era condiția supraviețuirii.

Astăzi, lucrurile și-au schimbat direcția. Tinerii pleacă la școală, apoi la oraș sau în străinătate. Munca istovitoare și adesea lipsită de profit, care timp de generații a definit acest stil de viață, nu mai poate concura cu alte forme de existență. Schimbarea nu ține însă doar de alegerile oamenilor, ci și de felul în care este administrat pămîntul. Dar există și o altă transformare, mai puțin vizibilă, care ține de valoarea economică a animalului. Adesea, animalul încetează treptat să mai fie privit ca parte a gospodăriei și devine o unitate de producție.

Să devii sătean

Modernitatea nu dispare la Brădetu, ci vine cu tine și, în același timp, se transformă odată ce ajungi aici. Înveți cuvinte noi. Înveți cum să crești animale, cum să cultivi, cum să repari, cum să desfunzi o toaletă. Mall-ul este înlocuit de tîrgul de la Domnești, în fiecare duminică. Tîrgul are gust de mici, cîrnați și mațe fripte, de gogoși și înghețată. Jucăriile, la mîna a doua sau nu se știe a cîta, se scot din cutii, hainele se aleg pe pipăite, iar lucrurile circulă dintr-o gospodărie în alta. Aici nu există o ruptură simplă între „tradițional” și „modern”. Elementele se amestecă.

În urmă cu cîteva generații, satul era locul din care trebuia să pleci pentru a avea acces la educație, la o profesie, la o viață mai ușoară. Astăzi, există oameni care fac drumul invers. Oameni cu studii, cu profesii urbane, cu resurse economice și culturale, care aleg să cumpere o casă, un teren, să crească animale, să cultive grădina și să-și crească aici copiii.

Unii dintre cei care au reușit în oraș și au ajuns să valorizeze viața în natură aleg, într-un fel, să devină țărani. Numai că „țăranul” secolului XXI nu mai are același statut ca țăranul secolului al XIX-lea sau chiar ca acela al secolului XX. Are Internet, mașină, studii și uneori un serviciu care poate fi făcut de la distanță. Poate cumpăra utilaje și poate vinde produsele gospodăriei pe Internet. Poate pleca din sat dimineața și se poate întoarce seara. Sau poate lucra din bucătărie, cu laptop-ul pe masă, în timp ce afară cotcodăcesc găinile sau latră cîinele. Dar pentru a schimba o lume cu alta îți trebuie totuși curaj. Și răbdare, mai ales dacă vii din afară.

Brădetu nu este un muzeu al satului. Și nici nu încearcă să fie. În gospodării coexistă găinile și telefoanele inteligente, fînul și Internetul, tradiția și supermarket-ul, memoria hodaiei și dorința de confort. Unele practici dispar nu pentru că oamenii au uitat de ele, ci pentru că nu mai sînt necesare. Altele sînt recuperate tocmai pentru că au devenit importante într-o lume în care munca agricolă nu mai este singura formă posibilă de existență. Există însă și probleme economice și de mediu, animale sălbatice care coboară tot mai des spre gospodării și o limită mereu negociată între izolare și civilizație. Însă frumusețea peisajului nu anulează dificultățile vieții desfășurate în cadrul lui.

Produsele micilor gospodării, ale fermelor și stînelor pot fi vîndute împreună cu poveștile lor, cu memoria locului și cu specificul mediului în care au fost produse. Dar pentru asta trebuie găsite forme noi de economie. Valorificarea fînului sau creșterea animalelor, în formele tradiționale, nu mai sînt întotdeauna eficiente. Poate că întrebarea nu este cum să păstrăm satul așa cum a fost. O asemenea încercare ar transforma, în cele din urmă, tradiția într-un decor. Întrebarea este: „Ce poate fi dus mai departe și ce poate fi lăsat să se schimbe?”.

Hodaia a fost cîndva un loc al necesității. Astăzi poate deveni și un loc al alegerii. Între cele două se află o lume întreagă: oameni care pleacă, oameni care se întorc, animale care valorează mai puțin decît tratamentul lor, pajiști administrate prin reguli economice care treptat iau locul credințelor populare, clăi de fîn care încă se ridică după Sfîntul Ilie și copii care cresc printre găini, cîini și pisici.

La Brădetu, între hodaie și casa cu Internet, între clăile de fîn și mașina 4x4 cu care ajungi la ele, între strigătul către vecin și mesajul trimis pe telefon se construiește o altă formă de sat. Nu mai este satul de altădată. Dar nici orașul din care au venit cei care aleg să locuiască aici. Iar clăile de fîn stau în continuare în peisaj după Sfîntul Ilie. Poate că tocmai aici se vede cum funcționează tradiția: nu prin faptul că rămîne neschimbată, ci prin faptul că găsește, de fiecare dată, un fel de a merge mai departe.

Acest text a fost scris în cadrul rezidenței artistice din proiectul „HODAIA – Nod Rural pentru Reabilitarea Peisajelor Culturale”, a cărui expoziție va putea fi vizitată între 5 noiembrie – 15 decembrie a.c. la Centrul de Studii Vizuale, str. Măcelari 1, București (centruldestudiivizuale.ro).

Cornelia Florea este antropolog.

Credit foto: Centrul de Studii Vizuale