Poeta norvegiană Ingvill Hekne a fost invitată la Cercul de Poezie Nordică DiktLek din cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Scandinave de la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca (UBB), fondat și coordonat de lector univ. dr. Raluca-Daniela Duinea. Născută în 1992 la Hamar, Norvegia, Ingvill Hekne profesează ca psiholog și este pasionată de poezie. În 2022 a publicat pamfletul Til orintering la editura Flamme Forlag, iar în 2024 a debutat ca poetă la editura Tiden Forlag cu volumul de poezii intitulat Vi fødte aldri de barna (N-am născut nicicînd acei copii). Acest volum prezintă transformările și etapele prin care trece o femeie de la naștere și pînă la viața adultă, oferind, totodată, diferite perspective și tipologii feminine care reflectă importanța libertății și a liberului-arbitru.
Ați susținut la Cluj o prelegere despre o „comunitate claustrofobă și eliberatoare”. La ce anume vă refereați?
Am scris o carte de poezii pe care am conceput-o ca pe o poveste colectivă, am folosit pronumele NOI, în loc de EU. Nu am spus: EU am făcut, EU am simțit, ci NOI. În locul unei povești individuale despre care consider că apare mult prea des în literatură și în societate, am vrut să scriu o poveste despre NOI, despre o comunitate de femei care au crescut împreună în aceeași generație și care au trecut prin viață împreună.
M-a interesat foarte mult acest pronume, NOI, și am reflectat la felul în care conține în el atît includerea, cît și excluderea, la maniera în care poate deveni cîteodată sufocant, claustrofobic să faci parte dintr-o comunitate, să faci parte dintr-un grup, mai ales dacă simți că nu te poți arăta sau prezenta cu adevărat în toată complexitatea ta, dacă te simți cumva cantonată într-un singur rol. Pe de altă parte, desigur că apartenența la un grup vine și cu multă putere, puterea pe care o dobîndești ca grup, puterea comunității, cea colectivă. Pentru că există și acest aspect al comunității, cel care creează schimbare și eliberează, te ajută să-ți descoperi noi laturi ale propriei personalități sau ale personalității celorlalți din grup.
Pe de altă parte, trăim într-o lume egoistă și narcisistă, individualistă, iar recursul la comunitate poate fi o opoziție la această atitudine, nu-i așa?
Exact, întocmai, așa văd și eu lucrurile. Eu sînt psiholog clinician de meserie și am acces destul de mult la această cultură individualistă, la care și psihologii au contribuit foarte mult, această cultură psihologică ce ne îndeamnă să privim mult în interiorul nostru, să ne analizăm trăirile. Iar acesta nu este un lucru rău, să îți recunoști sentimentele și nevoile, însă se poate exagera în acest sens, pentru că te face să te simți foarte anxios sau deprimat, sau te face să te simți singur și rușinat, dar și foarte centrat exclusiv pe nevoile proprii.
Obișnuim să spunem că dacă ai dificultății și din acest motiv ții capul aplecat, iar gîtul îți este îndoit, nu privești decît spre propriul abdomen. Așa că ceea ce am urmărit a fost să scriu un îndemn să ne ridicăm capetele, astfel încît să ne uităm unii la ceilalți, să vedem comunitatea din care facem parte, iar acest simplu gest poate reduce rușinea, stigmatul, singurătatea.
Ajungem astfel la volumul dvs. de debut, pe care l-ați publicat anul trecut, intitulat We Never Gave Birth to Those Children (N-am născut nicicînd acei copii). De ce acest titlu?
Este unul dintre versurile unuia dintre poeme, pe care l-am transformat în titlu pentru cartea mea. Cred că pentru mine propoziția asta simbolizează mai multe lucruri în același timp: tristețe, durere, resemnare pentru lucrurile care nu ne-au ieșit așa cum ne-am fi dorit. Pe de altă parte, propoziția asta poate însemna și eliberarea de norme, de standarde culturale, așa cum este ideea că femeile trebuie să aibă copii. Cred că și în prezent aceasta este o mare așteptare pe care societatea o are de la femei în general, pentru că se consideră o femeie de succes doar cea care a devenit și mamă sau care a născut. Și firește că acesta nu este un lucru rău, dar cred că, dacă limităm totul la acest rol, devine foarte restrictiv. Deci cred că există foarte multă durere atunci cînd nu ai copii, dar și un sentiment de eliberare.
Are ceva ciudat propoziția asta, pentru că întreaga carte este creația femeilor, pe femei le urmăm și le urmărim prin viață, iar dacă ele nu s-ar fi născut, cum ar fi arătat lucrurile? Ideea aceasta conține în ea o contradicție, despre ce înseamnă timp și realitate. Așa că propoziția a ieșit cumva în evidență atît pentru mine, cît și pentru editorul meu, pentru că stîrnește curiozitate și am decis să o folosim drept titlu pentru volum.
Cînd ați simțit că vreți să fiți scriitoare, poetă?
Nu sînt foarte sigură, nu știu dacă a existat un moment anume în care mi-am formulat dorința asta. Întotdeauna am scris, iar scrisul a fost mereu o formă prin care mi-am procesat emoțiile și experiențele, am început să țin jurnal în copilărie, apoi scriam scrisori sau bilețele. Dacă mă gîndesc bine, în familia mea întotdeauna s-au folosit cuvintele pentru a comunica experiențe sau emoții. Aveam obiceiul ca, în loc să rostim cuvintele, să le scriem pe bilețele. Ni le lăsam unul altuia, ceva de genul: „Scuze, te iubesc”, le puneam mereu pe blatul din bucătărie ca o formă de comunicare. Erau și o formă de mîncare pînă la urmă, dar n-am devenit bucătăreasă, ci psiholog și poetă.
Care este legătura dintre literatură și psihologie în cazul dvs.?
E o întrebare dificilă. Cred că, dacă vrei să înțelegi oamenii sau psihologia lor, trebuie să citești multă literatură. Sînt importante și cărțile de specialitate pe care le citim la universitate, însă literatura e importantă pentru că scriitorii descriu experiențele oamenilor și emoțiile lor într-un fel care poate să pătrundă mai adînc în sufletele altor oameni și ne ajută să înțelegem mai bine ce înseamnă să fii om pe acest pămînt.
Citind, avem ocazia de a descoperi ceva ce și tu simțeai, de a înțelege mai bine aceste sentimente pe care le ai. Și, desigur, literatura te ajută să te simți mai puțin singur atunci cînd descoperi că și alții trec prin ce treci tu, au parte de aceleași provocări, așa că există un refugiu și o mare consolare în literatură. Și mai cred și că construim o realitate prin ceea ce scriem și prin conversații și prin limba pe care o folosim.
Și mai există responsabilitatea pentru propria ta creație, este ce încerc să fac cu mica mea carte, să creez o realitate psihologică a sentimentului de apartenență la comunitate, care poate fi folositor, sănătos, care poate fi o alternativă la izolare și singurătate, la individualismul de care foarte mulți oameni suferă.
Ce v-a determinat să alegeți o carieră de psiholog?
Nu știu precis, nu cred că a fost neapărat un proces conștient. Știam doar că doresc să lucrez cu grupuri de femei sau de bărbați și să găsesc formule de comunicare comune. Aveam în vedere teatrul sau psihologia. Am ales opțiunea mai sigură. A fost într-un fel o alegere lașă, însă acum sînt în situația în care pot să creez spații în care oamenii se reunesc pentru terapii de grup, pentru terapie prin artă.
Haideți să vorbim despre dvs. ca cititoare. Ce obișnuiți să citiți?
Citesc foarte multă literatură scandinavă contemporană, dar și cărți care au un soi de ritm al lor interior, limbaj nefiltrat, ritm rapid, limbaj de o mare densitate, pot fi romane, dar și poezie. Pe de altă parte, găsesc multă poezie în muzica hip-hop sau în alte genuri muzicale. Pentru mine a fost o sursă importantă de inspirație. Prefer să ascult muzică în loc să stau singură într-o cameră și că citesc poezie. De aceea îmi doresc și ca poezia mea să fie orală și accesibilă. Îmi place ideea asta a împărtășirii poveștilor pe cale orală. Pentru că și reacția celor care ascultă este imediată. Devine deja un fel de schimb social. Mi se pare mai aproape de ceea ce simt eu. Nu-mi place ideea de a sta singur și izolat într-un turn în care tot scrii și rescrii același text.
Scrieți mult, scrieți ușor, scrieți repede?
Cîteodată scriu rapid, inspirația devine o chemare urgentă care mă împinge. Mai ales dacă este vorba despre o chestiune personală, sau emoțională, sau politică, simt nevoia să o exprim rapid. Cartea asta am scris-o relativ repede. Se bazează în mare măsură pe însemnări din jurnalul meu. Scriu și în autobuz, pe telefon, pe drum spre serviciu, mai ales atunci cînd este vorba despre o idee pe care vreau să o notez sau despre un sentiment, o trăire. Am încercat și să mă așez și să scriu, dar mi se pare mai greu, mi se pare că mă provoacă. Dar e bine, pentru că vreau să mă simt provocată, ca să mă disciplinez mai mult.
.jpg)
