Istoria lumii în 15 orașe

O vizită la Viena în 1900 însemna înfruntarea unuia dintre cele mai captivante, diverse și derutante centre urbane pe care le-a cunoscut lumea.

 

Viena: libertate (1900-1914)

O vizită la Viena în 1900 însemna înfruntarea unuia dintre cele mai captivante, diverse și derutante centre urbane pe care le-a cunoscut lumea. Dacă orașele au o identitate a lor, Viena de la începutul secolului XX suferea de dublă personalitate. Aici coexistau curtea austro-ungară ridicol de ceremonioasă și de tradiționalistă, unde prințul moștenitor era stigmatizat pentru că luase de soție o „simplă” contesă, și gîndirea în termenii psihanalizei lui Sigmund Freud, cu teoriile lui revoluționare despre vise. Ultraconservatorii interacționau cu anarhiști și radicali pe străzi, în cafenele, teatre și săli de concert. Orașul cuprindea o amplă varietate de idei, de fapt fără egal, popoare și atitudini – ceea ce putea fi amețitor sau înspăimîntător, în funcție de convingerile personale, iar uneori ambele.

Viena era capitala Imperiului Austriac, jumătate din întinsele domenii habsburgice conduse de Franz Josef, împărat al Austriei și rege al Ungariei, întinse din nordul Italiei pînă în Ucraina. Era cel mai mare și mai important oraș din Europa Centrală. În 1910, Viena avea o populație de peste două milioane, atrăgînd ambițioșii, bogați sau săraci, din toate teritoriile austro-ungare. Majoritatea celor de aici se născuseră prin alte locuri. Afluxul de bani și oameni noi a dat orașului caracterul unui organism dinamic, efervescent. Era căminul uneia dintre cele mai mari comunități de evrei din lume: la începutul secolului XX, circa 8% din populația vieneză erau evrei. Majoritatea erau muncitori industriali ori în ateliere sau aveau mici afaceri, comunitatea lor fiind concentrată în Leopoldtstadt, în estul orașului. Însă comunitatea avea și personaje cu însemnătate, ca avocatul Hans Kelsen (cel care a scris Constituția Austriei din 1920), doctorii Robert Bárány și Otto Loewi, Sigmund Freud, biologul Karl Landsteiner, familia de bancheri Ephrussi și anatomistul Emil Zuckerkandl și soția sa Berta Szeps, care țineau la ei acasă și un celebru salon literar.

Străbătînd Ringstrasse, ai șansa să uiți de istoria zbuciumată a Vienei din secolul XX: pierderea imperiului, încorporarea în statul nazist și poziția la marginea Europei Occidentale în timpul Războiului Rece. Acest magnific bulevard circular, tot atît de grandios pe cît este de larg, întruchipează mîndria Imperiului Austriac și a capitalei lui la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Lucrările la Ringstrasse au început în 1858 pe locul fostelor fortificații ale Vienei, cu sponsorizarea împăratului, care urma să pună la dispoziție tot ceea ce asigura rafinament unei capitale moderne și să lege Burg-ul interior, citadela Vienei, de noile suburbii tot mai industrializate. Un alt obiectiv era crearea unei bune impresii în rîndul supușilor lui Franz Josef, tot mai nemulțumiți de generozitatea și beneficiile asigurate de imperiu. Piesa centrală a proiectului era Kaiserforum, un grup de clădiri monumentale care adăugau Neue Burg la Hofburg, principalul palat al lui Franz Josef, flancat de două enorme muzee imperiale în Maria-Theresia Platz – Naturalhistorisches Museum, vizavi de Kunsthistorisches Museum.

Toate instituțiile publice de care era nevoie într-o capitală imperială modernă puteau fi găsite pe cei patru kilometri, cît măsura Ringstrasse – printre care Rathaus (Primăria), Parlamentul, Votivkirche (Biserica Votivă), universitatea, Burgtheater, Akademie der Bildenden Künste (Academia de Arte) și MAK (Muzeul de Arte Aplicate). Dar bulevardul profita și de monumentele de prestigiu mai vechi, de la Hofburg la Karlskirche. În spațiile rămase libere au apărut palate și apartamente noi pentru cei bogați, construite în stilul „Noii Renașteri” caracteristic pentru Viena mijlocului de secol XIX. Este cu totul justificat ca Ringstrasse să fie considerat unul dintre cele mai importante proiecte de dezvoltare urbană întreprinse vreodată în Europa. Prin comparație, îmbunătățirile propuse de George al IV-lea și John Nash la Londra par mărunte, nesemnificative.

Viena a fost în același timp o curte și un centru financiar și industrial. Eleganța și rafinamentul din Innere Stadt și a Palatului Schönbrunn, din afara orașului, contrastau cu aspectul trist al zonelor industriale. Acolo existau fabrici, uzine, căile ferate și unitățile energetice. Majoritatea muncitorilor trăiau dincolo de Linienwall, dincolo de suburbiile interne ale orașului, în încăperi înghesuite din blocuri de locuințe de lîngă fabrici și departe de zonele bogate.

 

Conservatorism & tradiție

Noile clase mijlocii prospere, care urcaseră din pauperitatea rurală obținînd un anume grad de bunăstare, țineau cu tot dinadinsul să se distingă de cei săraci și, dacă nu puteau să intre în rîndul nobililor, cel puțin le imitau veșmintele, obiceiurile și îndeletnicirile preferate. Se plîngeau de viața agitată, dezordonată a claselor muncitoare – de la revoltele și grevele ocazionale pînă la tulburările cauzate de deplasarea lor spre locul de muncă și apoi spre casă, ce aducea atingere vieții armonioase a orașului (Viena nu a avut metrou pînă în anii 1960). Și tot noile clase mai doreau și să se distanțeze de lumea periculoasă a politicii și să rămînă în confortul sigur al vieții casnice liniștite, convenționale.

Biedermeier, un termen inventat pentru a-i satiriza pe reprezentanții acestei noi clase mijlocii urbane, vorbitoare de germană, a fost asociat mai pozitiv cu aspirațiile lor, dînd nume unui întreg stil. Mobilă grea, bine lucrată, interioare aglomerate, dar confortabile, cu divanuri tapițate și ceasuri cu bătaie discretă, cu picturi care elogiau liniștea și calmul, plăcerile simple ale vieții de familie și frumusețea pădurilor vieneze – toate erau trăsăturile esențiale ale stilului Biedermeier. Un exemplu clasic este lucrarea Dimineața de Corpus Christi (1857) de Ferdinand Georg Waldmüller, aflată la Galeria Belvedere din Viena. Un grup de copii se pregătesc de Sărbătoarea Trupului lui Hristos, moment important din calendarul Austriei catolice. Patru fete stau mîndre, îmbrăcate în rochiile lor albe speciale, în vreme ce un băiat nestăpînit este gata să se pună în fruntea procesiunii. Un bătrîn binevoitor și mai mulți copii desculți îi privesc pe cei aleși, înconjurați de mame care se agită în jurul lor. Strălucirea soarelui de început al verii scaldă întreaga scenă, inclusiv pe săracii zdrențăroși, pămîntul gol și zidăria sărăcăcioasă, transmițînd mulțumire și frumusețe. Un alt artist s-ar fi simțit îndemnat să includă și puțină critică sau un mic comentariu social în acea scenă. Dar în mîinile lui Waldmüller ea devine o reverie nostalgică a unei vieți pașnice, tradiționale, semirurale, nefamiliară celor care cumpărau și se bucurau de tablourile lui.

Waldmüller și alți artiști populari înfățișau latura confortabilă, plăcută, gemütlich a Vienei. Apoi exista lumea radicală, furioasă și angajată politic, exemplificată cel mai bine de pictorul Oskar Kokoschka, considerat nebun pentru tușele sale expresive și violente și pentru hotărîrea lui de a îndrepta nedreptățile de care sufereau femeile într-o societate dominată de bărbați (chiar dacă scrierea și interpretarea unei piese intitulate Asasinul, speranța femeilor poate să nu fi fost abordarea cea mai potrivită). Ambele categorii de oameni și de păreri se întîlneau în cafenelele orașului, descrise de romancierul Stefan Zweig ca „un fel de club democratic, deschis oricui pentru prețul unei cești de cafea ieftine, unde orice oaspete poate rămîne ore întregi în schimbul acestei mici ofrande, ca să stea de vorbă, să scrie, să joace cărți, să primească scrisori și, mai presus de orice, să consume nelimitat ziare și reviste”.

Tensiunile și diferențele de la Viena se reflectau și în personalitățile împăratului și împărătesei. Născut la Viena în 1830 și destinat (cel puțin de mama sa) măreției, Franz Josef ajunsese pe tronul de împărat al Austriei în decembrie 1848, la doar optsprezece ani. Un om al tradiției și al conservatorismului înnăscut, dar și al ambiției, a pornit la drum cu dorința de a unifica popoarele vorbitoare de germană sub sceptrul său, iar după eșecul acestui plan, s-a concentrat să păstreze teritoriile moștenite și să prevină fărîmițarea posesiunilor habsburgice. Simțea o puternică înclinație să-și îndeplinească rolul de împărat, ceea ce l-a făcut să nu se abată de la calea stabilită.

În 1854, Franz Josef s-a căsătorit cu verișoara sa primară Elisabeta de Bavaria, numită încă din copilărie Sisi (sau Sissi), care avea doar șaisprezece ani. În mod normal ar fi trebuit să o aleagă pe sora ei mai mare, Helene, dar fetele erau în doliu cînd le-a întîlnit, iar Sisi l-a cucerit cu farmecul și frumusețea ei (adolescenta blondă arăta mai bine în negru decît sora ei șatenă).

Pentru mulți, Sisi – a cărei faimă a crescut și mai mult după extrem de popularul serial din anii 1950 cu Romy Schneider – simbolizează fastul și liniștea nostalgice ale Imperiului Habsburgic după cataclismele de la începutul secolului XX. Imagini cu Sisi, realizate de portretistul de societate Franz Xaver Winterhalter, se regăsesc pe nenumărate ambalaje de ciocolată și suveniruri. În 2022, un serial Netflix despre împărăteasă a fost pe primul loc al producțiilor într-o altă limbă decît engleza. Portretele făcute lui Sisi de Winterhalter întăresc ideea unei prințese de poveste. Însă, din păcate, frumusețea ei aproape de perfecțiune nu a ferit-o de tragedii. În septembrie 1898, cînd avea șaizeci de ani, a fost asasinată de un anarhist. Între timp, își pierduse o fată din cauza bolii și singurul băiat în urma unei sinucideri. În 1889, într-un scandal care a șocat întreaga lume, arhiducele Rudolf, moștenitorul tronului, a ucis-o pe iubita lui de douăzeci și trei de ani Mary Vetsera și apoi s-a omorît și el.

Nimic din această traumă nu transpare în portretul în mărime naturală făcut de Winterhalter pentru apartamentele de stat imperiale de la Hofburg, unde se află alături de cel al lui Franz Josef, în costum oficial de curte. Împărăteasa, în vîrstă de douăzeci și opt de ani, stă la marginea unei terase. La dreapta, un șir de coloane, iar în față trebuie să ne imaginăm multe trepte ce duc spre o pajiște întinsă și copaci scăldați în soare. Dar veșmintele ei ar împiedica-o oricum să ajungă prea departe: o rochie de seară din satin alb, cu văluri diafane din tul alb. Realizată de cuturierul parizian Worth, care lucra pentru marile doamne ale Europei – și pictate apoi de Winterhalter –, crinolina dublă a rochiei funcționa ca o carapace nemiloasă cu purtătoarea. Peste satin erau aplicate diamante și mii de stele din fir de argint, în așa fel încît, mișcîndu-se, împărăteasa licărea ca un nor de licurici. Sisi stă întoarsă spre privitor, imperios, dar curtenitor, avînd în mînă un evantai ușor desfăcut, un accesoriu firesc pentru o ținută de gală din anii 1860. Părul lung, împodobit cu flori-de-colț lucrate din diamante de bijutierul curții, Koechert, e o adevărată podoabă vie și în mișcare. Efectul este uluitor. Ornamente de păr în „stil impératrice” au devenit populare la mijlocul secolului al XIX-lea, însă majoritatea femeilor recurgeau la meșe și la bijuterii la fel de false, atît de străine de adevărata Sisi, în măreția ei.

 

(fragment în avanpremieră din volumul Puterea artei. O istorie a lumii în cincisprezece orașe, traducere de Mihai Moroiu, aflat în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts)

Share


Fantezii

Fantezii