Încercînd să-i definescă specificul, criticul Silvan Iosifescu distinge, în studiul său Literatura de frontieră, două mari categorii ale acestui gen: literatura mărturisirilor, căreia îi aparțin autobiografiile, memoriile, amintirile, corespondența, jurnalul intim, literatura de călătorie/jurnalul de bord și însemnările de călătorie. Textul de graniță, așa cum mai este numit textul memorialistic, deține și trăsături estetice ale literarului, dar și elemente nonliterare. Pentru mine a contat felul în care literatura de frontieră contribuie la crearea mitului 2 Mai și Vama Veche, cum și ce se scrie despre aceste locuri: deopotrivă real și imaginat.
Printre trăsăturile acestui gen se numără comunicarea directă, perspectiva subiectivă și utilizarea cu precădere a persoanei întîi, tehnica fiind preponderent retrospectivă. O altă trăsătură a genului este faptul că regimurile de atemporalitate ale cotidianului sînt supuse analizei subiective. Narațiunea memorialistică, parte a literaturii de frontieră, permite autorului să aducă coordonatele timpului, spațiului și eului într-un cadru unitar, pentru ulterioara analiză a identității naratorului și, în consecință, a sinelui auctorial.
Conform lui Philippe Lejeune, atunci cînd se face referire la „pactul autobiografic”, trebuie să se țină cont de faptul că identitatea autor-narator-personaj în cazul genului memorialistic poate opera distincția necesară dintre „memorii”, unde prevelează pactul cu istoria, și „autobiografie”, în care predomină pactul cu sinele. A te analiza în profunzime înseamnă a te reconstitui, a te privi pe tine retrospectiv în contextul unor acțiuni consumate asupra cărora poți face judecăți de valoare sau critică. Trebuie ținut cont și de faptul că ceea ce ilustrează autorul unei lucrări din zona literaturii de frontieră nu este persoana sa reală, ci un eu personal idealizat, estetizat și prelucrat, unde „realitatea cedează pasul ficțiunii”.
Jurnale, romane, povestiri
Lucrările analizate aici fac referire atît la o realitate nonficțională pe care o estetizează, dar și la o parte nonliterară, cea a informațiilor cotidiene, care m-au ajutat să aflu mai multe despre perioada cercetată chiar de la cei care au trăit-o.
Jurnalul Ninei Cassian, Memoria ca zestre (Institutul Cultural Român, 2005), este un astfel de text, plin de informații legate de perioada cercetată, dar în același timp este și o lucrare autobiografică în care scriitoarea își autoanalizează, și chiar își critică, convingerile politice din anumite perioade. Pornit ca un jurnal intim, autoarea nu plănuia publicarea lui, ba chiar își exprima îngrijorarea asupra faptului că, dacă va fi citit de persoane străine, ar putea duce la acuzarea ei de către regimul comunist.
După plecarea în Statele Unite ale Americii și după moartea prietenului său Gheorghe Ursu, al cărui jurnal a fost găsit de Securitate, situație care a dus la închiderea și uciderea lui în închisoare, autoarea începe să-și comenteze însemnările sub promisiunea libertății. Reia caietele deja scrise cărora le adaugă, acolo unde este cazul, amintiri, critici, informații pe care se abținuse să le noteze la momentul întîmplării de teamă că ar putea cădea sub ochi străini. Cu alte cuvinte, autoarea și-a cenzurat propriul jurnal intim din cauza situației politice și a adăugat o nouă lupă de citire atunci cînd s-a simțit liberă s-o facă.
În prefața jurnalului, autoarea scrie că motivul pentru care face public jurnalul este acela că dorește să fie cunoscută de cititori în mod nemijlocit. Informațiile despre 2 Mai și Vama Veche sînt mai degrabă informative, ne arată cum anume își petrecea poeta timpul liber la 2 Mai, cu cine se întîlnea pe plajă, cu cine se conversa serile, cum era atmosfera generală. Notează cu precizie perioada de timp petrecută și spune că are nevoie ca vacanțele ei din acest loc să fie cît mai lungi deoarece erau propice scrisului.
Romanul Madlena (Polirom, 2017) al Aurorei Liiceanu se deschide cu încercarea autoarei de a explica cititorilor tocmai mecanismele inspirației pentru scrierea cărții. Autoarea pornește pe firul de păianjen al memoriei și ajunge și la madlena lui Proust, analizată din perspectiva memoriei involuntare pe care autoarea o descrie academic în prima parte a romanului. A doua parte a cărții este o evocare a vacanțelor petrecute la Vama Veche, împreună cu prietena ei, artista Maria Cocea (Pusi). Poveștile despre loc devin un amestec între realitate și ficțiune și este neclar unde cele două zone se întrepătrund, prin estetizarea spațiului autoarea dorind să scoată în evidență tocmai acel farmec care nu mai există, care nu mai poate exista pentru turistul actual. Cartea oferă mai puține informații istorice/cotidiene despre spațiul studiat, mai mult mitologizează locul. Într-un fel, Aurora Liiceanu creează din Vama Veche a „acelor timpuri” un peisaj memorial, iar locul în sine devine aproape un artefact.
Textele lui Paul Miron din volumul Ochean (Fundația Culturală Română, 1996) referitoare la spațiul studiat sînt însă și mai codate: autorul folosește întîmplările petrecute în acel spațiu construind literatură în jurul lor. De altfel, întregul volum este alcătuit din mici amintiri metamorfozate în narațiuni cu valoare literară. Cele două povestiri la care fac referire aici se numesc „Un om vrea să facă o casă” și „Pe țărmul mării”. Numele locului nu apare în nici una dintre proze, se menționează doar că acțiunea se petrece „la mare”. Primul text expune aventurile și greutățile prin care autorul și soția sa au trecut pentru a construi Casa cu olane, dar textul are mai degrabă un nivel metaforic. Cea de-a doua povestire este romanțarea unei întîmplări adevărate cunoscute de un număr restrîns de oameni, pe care autorul o transformă într-o poveste cu și despre pescarii locului.
Mitologizări
Volumele lui Cristian Pepino, Cartea de la Vama Veche și A doua carte de la Vama Veche (Humanitas, 2015/2016), sînt scrise la persoana întîi, dar autorul nu este întotdeauna personajul principal. Cristian Pepino relatează și amintiri în care protagoniști sînt prieteni de-ai lui, regizorul Silviu Purcărete sau artistul François Pamfil. Personajele prezentate sînt ficționalizate, trăsăturile lor sînt exagerate, iar întîmplările relatate supraficționalizate. Textele contribuie mult la mitologizarea spațiului pentru publicul larg, cel care de obicei nu frecventează locul, dar care este interesat de fenomenul 2 Mai și Vama Veche. Poveștile se petrec în perioada socialistă și oferă informații despre acele timpuri cu o nostalgie de suprafață. În plus, autorul este interesat și de partea istorică și face o mică trecere în revistă a vieții moșierului Vasile Canarache, cel care a deținut o mare parte din terenul situat între 2 Mai și Vama Veche.
Cele două volume se încadrează perfect genului literaturii de frontieră și, dintre toate textele analizate aici, pot spune că poveștile lui Cristian Pepino sînt de departe cele mai voit mitice: explică publicului care nu a frecventat zona obiceiurile și ritualurile locului. Din păcate, în ceea ce îi privește pe localnici, autorul păstrează aceeași paradigmă exotizată: nu vorbesc aceeași limbă, nu au gust artistic și nici cultură generală.
În volumele Gustul, mirosul, amintirea (Humanitas, 2013) și Trecători, trecători (Vremea, 2019), Anamaria Smigelschi povestește nu numai amintiri din vacanță, ci și o mare parte din viața ei. Despre Vama Veche scrie cu nostalgia persoanei care încă mai frecventează locul. În povestea „Vama Veche și Vama Nouă”, tocmai raportul dintre trecutul și prezentul spațiului devine discursul care mitologizează zona. Această prezentare comparativă, unde înainte era mai bine și acum este mai rău, este efectul faptului că, privit din prezent și de la o anumită vîrstă, trecutul devine, în mod natural, melancolic și agreabil.
Stilul abordat este lejer, iar poveștile sale sînt un amestec de emoții, speranțe, dezamăgiri și pierderi. Nu de puține ori le-am interpretat ca pe mici pomeniri pentru familia și prietenii care nu mai sînt. Tehnica este preponderent retrospectivă, iar autoarea scrie într-un mod voit amuzat. La începutul cărții își numește poveștile proze-lițe. Sînt multe informații în textele Anamariei Smighelschi, în special în poveștile de la Vama Veche, unde întocmește liste întregi cu cei care obișnuiau să-și petreacă vacanțele aici și cu modurile de a-și petrece timpul liber.
Publicul consumator de literatură de frontieră preferă astfel de cărți în primul rînd pentru că ele sînt scrise de personalități publice. Or, tocmai faima acestora face ca biografiile și amintirile prelucrate literar să mitologizeze spațiul.
(fragment dintr-o lucrare mai amplă intitulată Cartografieri narative și vizuale ale spațiului 2 Mai și Vama Veche în perioada 1965-2015)
Iuliana Dumitru este muzeografă și cercetătoare în domeniul patrimoniului cultural.
.jpg)
