Poate cuvîntul care descrie cel mai bine ce se întîmplă la Sibiu la finalul lunii iunie este mastodont. În sensul său literar, un mamifer pahiderm fosil uriaș, asemănător cu elefantul. Așa se și simte – timp de zece zile, orașul e invadat de acest mamifer pahiderm fosil uriaș numit generic teatru și devine foarte greu pentru oricine să mai aibă o altă rațiune de a fi. Pe stradă? Festival. La restaurante? Oameni care vorbesc despre festival. La muzee? Expoziții aduse de festival. În hala industrială din Broscărie? V-ați prins voi.
Am trăit și această a 32-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (20-29 iunie) din interiorul său: ca om de comunicare, părerolog, spectator, om cu cearcăne. Am alergat de la o sală la alta, am scris pe brînci, am pierdut o pereche de ochelari de soare, am văzut cîteva zeci de spectacole, am aplaudat de cel puțin de o mie de ori și am făcut 130.000 de pași.
Ce m-a salvat în tot acest haos provocat de mamiferul pahiderm fosil uriaș numit generic teatru? Faptul că nu am încercat să înțeleg totul, ci m-am lăsat dus. Și poate tocmai din grabă, din oboseală, din prea-plin – am fost mai atent ca niciodată. Iată ce cred că am înțeles din teatrul pe care, sincer, n-am avut timp să-l înțeleg.
Poate că ar trebui să încep prin a spune că, la Sibiu, teatrul se simte în tălpi. Cînd te uiți la un spectacol în picioare în Piața Mare sau cînd nu prinzi loc la conferința cu Éric-Emmanuel Schmitt. Cînd alergi printre grupuri de turiști ca să ajungi la timp la spectacol – nu mai e deloc ceea ce hipsterii ar numi o „experiență culturală”, ci devine o experiență corporală. E cardio: trezire, plimbare pe jos, un covrig mîncat pe fugă, scris, conferințe, aplauze, scris, spectacole lectură, aplauze, notițe făcute pe genunchi, spectacol, alt spectacol, alte aplauze, interviuri, dans, mici și bere. A doua zi de la capăt.
Teatrul bun te obosește, dar nu te epuizează – probabil că te face să îți dai seama că ai un corp, că îl cari cu tine din sală în sală și că el primește emoțiile, uneori mai repede decît mintea. Cred că am înțeles, anul ăsta la FITS, că teatrul e și fizic. Că îl simți în stomac, în gît, în genunchi și că, uneori, adevărata scenă poate fi distanța dintre două spectacole, cînd tu ești încă plin de ceva și totuși trebuie să te golești ca să fii atent din nou. E un efort.
Ce rămîne după ce nu înțelegi? Nu aș ști să răspund exact. Am ieșit de la unele spectacole cu mintea albă și cred că un spectacol bun nu e doar cel care te emoționează, ci cel care te pune pe gînduri. Sau cel care te lasă în liniște. Și, pînă la urmă, acesta e teatrul contemporan: o modalitate de a fi împreună într-o întrebare. Tot mai des, ieșim și cred că vom ieși din sală fără o morală, dar cu ceva nedefinit care ne va urmări – un gest, o replică, o privire.
Am participat la o serie de conferințe FITS, dar nu am pus întrebări și nici nu am simțit nevoia. Cînd Alain Platel a povestit cum a pus întrebarea „Puteți să cîntați la instrumente stînd în picioare?” și a ieșit un spectacol întreg din asta, mi-am amintit că întrebările simple nasc adesea lucruri cu adevărat relevante. Cînd Éric-Emmanuel Schmitt a zis că nu scrie ca să se înțeleagă pe sine, ci ca să se piardă, mi s-a părut că, fără să vrea, a rezumat exact motivul pentru care venim la teatru. Nu să ne recunoaștem, ci ca să ne uităm puțin. Să dispărem, două ore, în noi înșine.
La conferința cu colectivul Rimini Protokoll, am înțeles că teatrul nu are nevoie neapărat de actori, ci de realitate. Sau că realitatea poate fi actorul ideal – nici nu știu exact. Dar știu că la final, cînd unul dintre ei a spus: „Noi nu construim ficțiuni, ci dispozitive de ascultare”, mi s-a părut o definiție bună și pentru conferințele astea. Să fii acolo și să asculți. Și, poate, cine știe, să pleci cu o întrebare nouă.
Pe de altă parte, poate că merită menționate și spectacolele lectură, care sînt, de cele mai multe ori, niște ciudățenii temporare. Nu ai scenografie, nu ai timp, uneori nici distribuția finală. Ai doar pagini și niște actori care încearcă, cum pot, să țină în viață un text care abia a început să respire. La FITS, am fost la aproape toate. Multe n-au fost „gata” – dar exact asta le făcea vii. Iar această formă de teatru vine aproape mereu cu întrebarea „Oare se înțelege ce-am vrut să spun?”. Uneori, da. Alteori, nu.
Dar publicul e acolo – mai curios, mai obosit, mai indulgent decît la orice alt tip de spectacol. Și e ceva emoționant în asta. Teatrul scris e o promisiune. Începutul a ceva ce s-ar putea transforma, iar cîtă vreme există cineva care citește și cineva care ascultă, spectacolul există.
FITS, cu siguranță, nu e doar despre spectacole. E despre ritm. Despre cum ora 11 devine ora 22 și nu știi ce s-a întîmplat. Și despre oameni care se întîlnesc pe drum, despre „tu unde mergi acum?”, „ne vedem după conferință”, „e full, dar mai sînt două locuri în lateral”.
Spații care se reconfigurează peste noapte, dansul fin dintre un concert gospel în biserică, un spectacol de circ la înălțime în Piața Mare și o întîlnire cu un artist vizual, care începe să povestească în șoaptă, la subsolul unei foste librării. E despre cei care aleargă ușor spre următorul eveniment și voluntarii care știu totul despre orice. Și totuși – în toată această dezordine asumată –, apare un flux. Ordine care nu se declară, dar se simte. Spectatorii știu exact cît durează drumul dintre Filarmonică și Teatrul Gong, dintre TNRS și Fabrica de Cultură. Știu și cît îți ia să respiri, între două emoții. Publicul devine un personaj colectiv, iar cînd sala se umple, toată lumea tace. Pentru că, în haosul ăsta cu broșură-program de festival și aplicație mobilă, teatrul e viu.
Cu ce-am rămas
Sigur, sînt și vor fi mulți alții mai deștepți decît mine care au văzut mai mult, știu mai multe, au scris și vor scrie cronici serioase despre ce s-a întîmplat la FITS 2025.
Dar dacă mă întrebați ce mi-a rămas mie în minte, aș începe cu Morții nu mai mănîncă iaurt de Tiago Rodrigues – un spectacol extrem de simplu, tandru și vulnerabil, care mi-a vorbit în alt registru decît cel la care mă așteptam. Vizionara lui Milo Rau a fost exact cum speram că va fi – șocant, etic, politic, dar și profund uman. La polul opus, Burnt Toast, de Susie Wang – o prăjeală norvegiană hilară, perfect controlată, o farsă construită cu o inteligență teatrală formidabilă.
Jungla Adei Milea este comică și catchy, poate cel mai cinic spectacol de copii pe care l-am văzut. Mi-ar mai plăcea să ofer o mențiune specială amicilor care fac performance-ul Text & dans în cele mai neașteptate spații posibile: Dajbog, Omotă, Bondane – trei nume care merită urmărite fix pentru aerul berlinez pe care îl aduc spațiului de performance din România.
Aș încheia cu Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill în regia lui Timofei Kuliabin – o revelație. Sincer, nu prea credeam că textul acela mai poate spune ceva relevant, dar am plîns. Și, ca în fiecare an, aplaud teatrul studențesc. O formă de teatru care nu-și cere scuze că nu e „profesionist”, ci vine cu o formă de sinceritate scenică ce nu poate fi mimată.
Dincolo de toate spectacolele, FITS are niște oameni în spate. Oameni care îl fac să existe – și aici, chiar trebuie spus: o echipă de organizare mică (prea mică, dacă mă întrebați), care ține în spate un mamifer pahiderm fosil uriaș numit generic teatru. Și o armată de 500 de voluntari care sînt, în fiecare zi, peste tot. Elevi, oameni tineri și implicați, care nu sînt tratați ca niște copii de decor, ci ca niște profesioniști în toată regula. Cunoscînd proprietatea termenilor, fără ei, festivalul acesta chiar nu ar putea funcționa. Și poate că de aceea, tema acestei ediții – „mulțumesc” – a fost atît de potrivită. Pentru că, dincolo de spectacole, cronici și cifre, FITS rămîne un exercițiu colectiv de recunoștință. Pentru artă, pentru întîlniri, pentru timpul pe care ni-l oferim unii altora.
Închid printr-o mărturisire: cred că am scris mai mult decît am dormit în cele zece zile de FITS. Am văzut două spectacole pe zi, am participat la lecturi, la conferințe și am luat interviuri pe fugă. Am alergat de la un spațiu la altul și, în fiecare seară, m-am așezat la masă cu laptop-ul deschis și capul plin. Nu știu dacă am înțeles tot ce am văzut. De fapt, sînt sigur că n-am înțeles. Dar am fost acolo cu totul. Cu ochii, cu pielea, cu emoțiile, cu gîndurile pe jumătate formulate în timpul unui monolog. Martor și participant, privitor și stenograf, copil și cronicar.
Am plîns discret la un spectacol și am rîs cu toată sala la altul. Am aplaudat, am notat, am tăcut și, dincolo de oboseală, mi-a rămas un sentiment limpede: că teatrul nu cere să fie înțeles. Teatrul cere doar prezență. Poate că, în cele din urmă, teatrul nu e despre aplauze, nici despre cronici și nici măcar despre sens sau morală. E despre fragmente. Despre cum cineva rostește o replică pe care n-ai s-o uiți, despre o lumină care cade într-un fel anume. Despre cum te-ai simțit, poate preț de-o clipă, mai aproape de tine însuți.
Asta e tot ce putem face cu teatrul – să-l trăim, să-l purtăm, să-l scriem. Înainte să-l uităm.
Șerban Suciu are un masterat în studii de teatru și este specialist în comunicare culturală.
Credit foto Burnt Toast: Sebastian Marcovici
Credit foto Morţii nu mai mănâncă iaurt: Andrei Văleanu
