Povara de pe umeri

Habar n-aveam ce era un atac de panică. Se întîmpla acum mai bine de douăzeci de ani.

M-am trezit din somn de parcă aș fi fost catapultat dintr-un avion de vînătoare. În cap îmi urlau toate claxoanele și toate motoarele din oraș. Întregul corp era un calup de dinamită, gata să explodeze. Ecoul pulsului izbea dezlănțuit în timpane cu un ciocan pneumatic. Părea că inima voia să iasă din piept și să fugă în lume, în timp ce plămînii se zbăteau ca niște pești pe uscat. Și, peste toate, se instalase senzația imensă că s-a declanșat ceva devastator. O furtună interioară nemaivăzută, care aducea cu sine catastrofa.

Habar n-aveam ce era un atac de panică. Se întîmpla acum mai bine de douăzeci de ani. Imediat, aveam să descopăr că nici medicii prin cabinetele cărora începusem să mă perind, odată cu apariția acelei prime crize nocturne, nu prea știau despre ce era vorba. Cînd încercam să descriu simptomele, unii se uitau chiorîș, alții zîmbeau cu subînțeles, iar cîțiva dintre ei puneau suveran diagnostice, fără să mă lase să zic trei fraze.

La un moment dat, într-un cabinet dintr-o clinică particulară, un medic m-a privit peste ochelari ca și cînd ar fi dat peste rezultatul împerecherii între un iepure și o veioză. Apoi mi-a scris un diagnostic după care a pus, totuși, semnul întrebării. Deși eram praf și pulbere, după zile în care atacurile de panică se repetaseră, cînd am citit rețeta m-a lovit un rîs în hohote. Domnul doctor scrisese: „Delirium tremens?”.

Au trecut cîteva luni pînă să reușesc măcar un pic să ies la liman. Asta după ce am avut norocul să dau peste un medic cardiolog foarte bun și răbdător. Mi-a spus că n-aveam nimic care putea să țină de specialitatea lui, dar că cea mai bună idee era să mergem pe fir, să excludem și alte diagnostice posibile. Printre altele, mi-a spus că, dacă tot mă apucam de o investigație generală, n-ar fi fost rău să merg și la un specialist care să verifice „cum stăm cu capul”.

Abia atunci mi-am adus aminte că aveam un prieten, excelent medic psihiatru. Din nefericire, era plecat pentru o vreme în străinătate. Așa că am intrat pe mîna unui coleg de-al său, mai vîrstnic. Omul m-a burdușit bine cu niște medicamente tari, administrate în doze de elefant. Noaptea aveam coșmaruri greu de descris în cuvinte. Ziua eram ca lovit de tren, complet năuc și incapabil să lucrez sau să mă concentrez, fie și pe chestii elementare. La serviciu, a trebuit să ies dintr-un proiect important, pentru că pur și simplu nu mai făceam față. Am rugat o colegă să mă înlocuiască, măcar o vreme, pînă cînd aveam să trec și de celelalte investigații medicale. După cîteva zile, am aflat că le spusese în gura mare altor colegi că mă dădeam lovit, pentru că mi-era lene și căutam să mă fofilez.

O rază de speranță s-a ivit abia atunci cînd prietenul medic psihiatru a revenit din străinătate. M-a ascultat atent și mi-a spus că urma o perioadă în care trebuia să particip și eu la propriul tratament. Am oprit administrarea medicamentelor care mă căpiau. Mi-a prescris altele și mi-a explicat felul în care funcționau. Urma să începem cu doze foarte mici, să le creștem pe parcursul mai multor zile, să stăm o vreme bună cu acel tratament, după care evaluam starea și, dacă totul era bine, trebuia să „ne despărțim de pastile”, scăzînd dozele cu multă răbdare. Între timp, ne mai vedeam să stăm de vorbă și să învăț cîteva tehnici de training autogen.

Ce am deprins atunci îmi e și acum de mare folos. Nu doar în ceea ce privește tehnicile de relaxare, de liniștire, care sînt foarte importante. Ci, poate, mai ales în ceea ce înseamnă felul de înțelegere cu care întîmpini apariția atacurilor de panică, eventualitatea alunecării în depresie sau povara anxietății.

Nici măcar azi nu sîntem într-o situație rezonabilă atunci cînd e vorba despre felul în care e percepută sănătatea mintală în societatea noastră. Dar, la vremea aceea, acum douăzeci de ani, lucrurile stăteau și mai prost. Iar starea asta se regăsea atît în sistem, cît și în felul oamenilor de a vedea lucrurile. Unele spitale de psihiatrie arată și acum ca niște spații de detenție. Iar dacă clădirile au fost revopsite și zugrăvite nu înseamnă că și metodele contemporane de tratament au pătruns în aceste instituții.

Psihoterapia făcută răbdător și responsabil, meloterapia, terapiile ocupaționale, toate astea încă sînt destul de departe. Există medici foarte buni și pasionați de ceea ce fac, cîteva locuri unde a mai pătruns civilizația, dar esența sistemului nu s-a schimbat. La noi, bolnavul psihic încă e făcut praf cu tranchilizante și ascuns de lume. Iar în spațiul public, de multe ori și acum, exact ca în urmă cu mulți ani, o persoană care suferă de o afecțiune psihiatrică mai gravă e privită ca și cum ar fi decăzut din poziția de demnitate a unei ființe umane.

Altminteri, în mediul citadin au apărut multe cabinete și clinici în care se face psihoterapie. Să mergi azi la un astfel de cabinet nu mai e un lucru care să-ți afecteze imaginea socială în măsura în care se întîmpla așa ceva cu ani în urmă. Se vorbește mai liber despre atacuri de panică, depresie sau anxietate, iar posibilitățile de a găsi mai repede o mînă de ajutor pe care să te poți baza au crescut.

Cu toate astea, de multe ori, pentru cine nu a trăit așa ceva pe proprie piele, suferința interioară a cuiva e greu de înțeles. Unii încă mai cred că o persoană care suferă de depresie e cineva care „face fițe” sau „e o ființă slabă”.

 

Esența tuturor neliniștilor

Anxietatea e o bestie perfidă. Odată instalată, nu prea se mai dă dusă. Ai senzația că dispare, dar se strecoară prin alte cotloane, să-și facă în toate chipurile cortegiul de lucrări erozive. E o povară care se așază pe umeri și te cocoșează. Uneori, cînd simți că ai reușit s-o mai îndepărtezi din minte, se mută prin intestine și bolborosește pe-acolo. Alteori, se lățește prin toată pielea, din cap pînă-n tălpi, scoate la iveală pete de roșeață, uscăciuni și mîncărimi de toate felurile și toate intensitățile. Ia chipuri dintre cele mai înșelătoare și dătătoare de neliniști.

Anxietatea e esența însăși a tuturor neliniștilor, lovindu-te ca talazurile de furtună sau săpînd lent, ca firul de apă al izvorului care nu știe decît că trebuie să ajungă în mare. Dacă te baricadezi în cetatea interioară, pornește un asediu pe care îl poartă cu toate mijloacele posibile și cu o răbdare fără limite. Nu renunță niciodată. Atacă în valuri și trage cu toate tunurile gîndurilor care fac prăpăd. Bombardamentele nu țin cont că e zi sau noapte. Iar prima țintă e somnul. Asta îți slăbește crunt puterile și-ți limitează drastic orice capacitate de a funcționa.

Iar atacurile de panică sînt valuri de asalt în care ai senzația că tot organismul se va pulveriza într-un Big Bang, transformîndu-se în miliarde de particule, care și ele vor exploda la rîndul lor. Presiunea interioară e ceva colosal, un tăvălug nemaivăzut care pustiește totul. Vine cu transpirații, cînd calde, cînd reci, și cu senzația că aduce cu sine un cutremur interior după care nimic nu mai rămîne în picioare. E o stare de emergență fără chip. E ca și cînd toate glandele cu secreție internă ar fi niște vulcani care au erupt toți deodată. Își face apariția treptat, gradat, ca o uvertură dătătoare de fiori, are un moment de paroxism în care totul se suspendă, ca o explozie în imponderabilitate, apoi te lasă să respiri un pic, amintindu-ți mereu că e acolo. Asta dacă nu te izbește cu o mare migrenă, care te face arșice. Sau cu o greață difuză, pătrunsă adînc în toată ființa, pînă-n măduva oaselor.

Presiune. Urgență. Alarmă. Abisul fricii. Tremur. Sufocare. Leșin. Catastrofă. Pierderea totală a controlului.

Acestea sînt doar cîteva dintre cuvintele între care nu știi să alegi niciodată, pentru că nici unul nu spune suficient despre ceea ce simți. Pe cît de intens e atacul, pe atît de erozivă e așteptarea. Un atac e o chestiune de minute. Așteptarea ține ore, zile, săptămîni. Uneori e mai dură decît atacul. Pentru că aici e principalul combustibil al asediului. Lungile perioade de neliniște continuă te seacă de orice energie, în așteptarea încordată a următorului atac. Nu există armistițiu, nu există încetare a focului. Există veghea tensionată, suspendarea în așteptare, pînda oricărui semn care ar anunța un nou asalt. Lupta cu minutele paroxistice ale atacului de panică e o problemă de sprint. Un consum intens de energie, ca la o cursă de viteză. Așteptarea e un război cu orele și zilele de neliniște adîncă. O cursă de rezistență care te secătuiește și te aruncă, uneori, în renunțare și abandon. În capitulare și prăbușire în neantul depresiei.

Baricadarea în cetatea interioară nu e o soluție de durată. Mai degrabă ieși la luptă, în afara zidurilor cetății. În fond, n-ar mai trebui să fie o luptă, ci acceptarea faptului că trebuie să faci față unei întîlniri inevitabile. Anxietatea e cineva de-al casei, în cele din urmă. E un musafir nepoftit, dar capacitățile sale de a se instala comod sînt nebănuite. Din moment ce tot e acolo de atîta vreme, nu e mai bine să ne cunoaștem? Nu se zice că e preferabil să-ți ții dușmanul aproape, pentru că așa afli ce face?

Cînd începe, asaltul poate fi primit pur și simplu, cu o doză de familiaritate. La urma urmei, a devenit o componentă a ființei. Nu toate zilele sînt solare, nu totul e o plutire pe nori multicolori. Sînt și zile mai puțin bune, mai aspre sau mai zbuciumate. E absolut normal. De la o vreme, asalturile se vor rări. La un moment dat, pot să vină chiar și lungi perioade de armistițiu.

Important e să ai parte de o călăuzire bună, să participi cu adevărat la însoțirea asta și să nu uiți, măcar din cînd în cînd, de igiena interioară. În felul ăsta, povara poate deveni suportabilă. Uneori, chiar poate fi uitată.

 

Cătălin Ștefănescu (n. 1968) este prezentatorul și producătorul emisiunii de televiziune Garantat 100% și dramaturg.

 

Textul face parte din volumul colectiv caritabil Cartea depresiilor – 24 de confesiuni despre tristețe, teamă, disperare și alți demoni, volum aflat în curs de apariție la Editura Humanitas. Veniturile realizate din vînzări vor fi donate Asociației Addictless din Suceava (https://addictlessong.ro) care oferă, prin ședințe de psihoterapie gratuite, susținere și sprijin copiilor ai căror părinți se luptă cu o dependență. Cartea Depresiilor se va lansa în cadrul Romanian Mental Health Film Festival de la Iași (www.rmhffest.ro), pe 11 mai, de la ora 16,30, la Casa de Cultură a Studenților, în prezența Andreei Raicu, și pe 12 mai, de la ora 13, la Librăria Cărturești Palas Iași, în prezența lui Roman Tolici. În București, volumul se va lansa pe 22 mai, de la ora 19, la Librăria Humanitas Cișmigiu, în prezența autorilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Share


Fantezii

Fantezii