„Psihanaliza poate conduce și la forme de poezie” – interviu cu Vasile Dem. ZAMFIRESCU

Vasile Dem. Zamfirescu este profesor universitar, psihanalist, editor, scriitor și traducător. Este cofondator al Editurii Trei, unde a coordonat traducerea operelor complete ale lui Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, precum și colecțiile „Biblioteca de psihanaliză” și „Psihanaliză contemporană”. Este membru fondator al Societății Române de Psihanaliză și al Asociației Insight. A publicat (selectiv): În căutarea sinelui (Premiul pentru critică și eseu al Asociației Scriitorilor din București), Filosofia inconștientului (Premiul „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române) și, recent, Jurnal de psihanalist (Editura Trei, 2025).

Din cîte știu, în literatura psihanalitică internațională nu există o carte asemănătoare cu Jurnal de psihanalist. Căci Jurnalul clinic al lui Sandor Ferenczi a fost publicat postum. Ce ați dorit să transmiteți prin publicarea în timpul vieții a Jurnalului?

Mai întîi am dorit să ofer o imagine vie, trăită, despre inconștient. Trăită de ambii participanți la diada psihanalitică, atît de analizand, cît și de psihanalist. Astăzi există destule cărți de psihanaliză și despre psihanaliză în România. Însă multe sînt de teorie, altele insistă asupra inconștientului analizandului („pacientului”) și mai puțin asupra inconștientului analistului. Apoi, am intenționat să ofer o imagine realistă despre psihanalist. În psihanaliza clasică, unde analistul trebuie să fie o „oglindă” sau „ecran alb”, relația era unilaterală – doar dinspre pacient spre analist, care dădea înapoi doar ce primea, nimic despre sine. Romanul Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal (Editura Trei) ilustrează această variantă a psihanalizei. În psihanaliza contemporană, orientarea cunoscută sub numele de psihanaliză relațională demonstrează imposibilitatea neutralității sau obiectivității absolute a analistului.

În acest spirit, în Jurnal există multe momente de autodezvăluire din care transpare cu claritate existența și manifestarea inconștientului psihanalistului în cura psihanalitică. Deși, mult timp, autodezvăluirea a fost, în psihanaliza clasică, interzisă, astăzi este din ce în ce mai mult acceptată ca instrument terapeutic. În plus, autodezvăluirea îl prezintă pe analist ca fiind uman, asemenea analizandului, deosebirea față de pacient, analizand, constînd în faptul că primul este presupus a-și cunoaște inconștientul.

Filosofia inconștientului, cartea dvs. cea mai importantă din punct de vedere academic, ați dedicat-o lui Constantin Noica. Cum credeți că ar fi reacționat la Jurnal, dacă ar fi fost în viață?

Ca reprezentant important al filosofiei interbelice din România, Constantin Noica nu agrea psihanaliza și nici psihologia. În opinia sa, ele s-ar ocupa de „suflețel” și nu de spirit, care revenea doar filosofiei. Totuși, ca remarcabil mentor, a citit cîteva lucrări ale lui Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, pentru a mă acompania. A scris chiar o recenzie la traducerea mea din Freud (Scrieri despre literatură și artă, apărută în anii ’80) în care răsturna perspectiva lui Freud din Delir și vise în Gradiva de Jensen. La început l-a preferat pe Jung, pentru ca apoi să-l revalorizeze pe Freud. În ce privește Jurnalul, presupun că ar fi apreciat autenticitatea, pentru ca apoi să-și exprime regretul că am fost „confiscat” de psihanaliză și că am renunțat la filosofie. Oricum, am preluat de la Noica și am adus în psihanaliză cîteva din principiile școlii sale informale: autorii importanți trebuie citiți integral și nu doar o carte sau două. Așa am procedat cu Freud și Jung; lecturile trebuie să fie „în” și nu „despre” – cu alte cuvinte, trebuie citită în primul rînd opera originară și nu literatura exegetică.

Spuneați mai înainte că psihanaliza relațională în spiritul căreia lucrați s-a despărțit de Freud în mai multe privințe. La ce ați renunțat concret din moștenirea lui Freud?

În realitate, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere: Freud a pledat pentru principiile care au stat la baza psihanalizei clasice doar în teorie. În cabinet a lucrat cu totul altfel, îndepărtîndu-se de aproape toate principiile formulate în teorie. În cartea Freud neortodox (Editura Trei), cititorul poate vedea modul relațional în care lucra, empatia sa și participarea surprinzător de activă la proces. La mare distanță de tehnica ecranului alb sau oglindă pe care le recomandă în articolele despre tehnică. Dacă ar fi să răspund cu mare concizie la întrebarea dumneavoastră, aș spune că am renunțat la teoria tehnicii freudiene și am adoptat varianta relațională a comportamentului său clinic. Desigur, cu toate îmbogățirile tehnice acumulate între timp în psihanaliză, în special în ce privește transferul și contratransferul.

La începuturile psihanalizei, aceasta mai era numită și „cură prin iubire”. S-a schimbat felul în care înțelegeți iubirea odată cu practica îndelungată a psihanalizei?

Răspunsul meu este categoric afirmativ. Ca psihanalist văd cu totul altfel lucrurile decît le vedeam în perioada mea prepsihanalitică. Nucleul dur al iubirii, cu totul irațional, este dat de transfer, adică de proiectarea asupra persoanei iubite a unor sentimente foarte vechi pe care le-am avut în copilărie față de persoanele cele mai apropiate, în primul rînd față de părinți. Psihologia populară a sesizat înaintea psihanalizei că ne alegem partenerii după modelul părinților, bărbații după modelul mamei, iar femeile după modelul tatălui. În termeni psihanalitici, transferul (matern sau patern) ne conduce din inconștient spre sufletul pereche, spre alesul inimii noastre. În iubire se retrăiesc nu doar sentimente pe care le trăim prima dată în perioada 3-5 ani, cînd ne îndrăgostim de mama sau de tata (complexul Oedip), ci și sentimente foarte vechi, de la începutul vieții, din relația cu mama. Nevoia de fuziune, atît de imperioasă și fascinantă, de acolo provine.

Ca psihanalist, cred că transferul este doar o condiție necesară, dar nu suficientă pentru iubire. O relație de iubire care se bazează doar pe transfer nu poate supraviețui în timp, dacă nu ține seama și de realitatea partenerei sau partenerului. O iubire are șanse să dureze doar dacă transferul și realitatea pot conviețui. Cine trece printr-o psihanaliză are posibilitatea de a-și înțelege inconștientul și implicit transferurile din relațiile cotidiene, ceea ce îl împiedică să ajungă în impasuri existențiale.

„Iubirea de transfer”

Se vorbește în psihanaliză despre o formă specială de iubire numită „iubire de transfer” care de multe ori, atunci cînd se instalează, face imposibilă continuarea psihanalizei. Ați întîlnit fenomenul în psihanalizele pe care le-ați condus?

Iubirea de transfer, care reprezintă o formă intensificată la maximum a transferului erotic, a preocupat dintotdeauna psihanaliștii, începînd cu Freud. Nu vreau să mă refer la teoriile care i-au fost dedicate, ci la o experiență unică pentru mine și despre care nu am mai citit nicăieri. În Jurnal descriu situația în care Teodora, dezvoltînd iubirea de transfer, a reușit să o sublimeze. La un moment dat mi-a oferit un caiet cu poezii de dragoste care îmi erau dedicate și în care descria în versuri albe sentimentele trăite în transfer. Le-am analizat pe cele mai semnificative în carte. Oricît de surprinzător ar fi, psihanaliza poate conduce și la forme de poezie, nu numai de proză, romanele psihanalitice de tipul Cuvinte care eliberează.

Vorbiți succint în introducerea cărții și apoi în interiorul mai multor vignete de psihanaliză despre transfer și contratransfer. Mai pe larg, ce semnificație au aceste fenomene pentru eficiența psihanalizei?

Scopul ultim al psihanalizei este schimbarea psihică, ceea ce implică și rezolvarea parțială sau completă a problemelor analizandului. Acest aspect diferențiază psihanaliza de celelalte psihoterapii care vizează doar dispariția simptomelor. La începuturile profesiei, și Freud a urmărit vindecarea în sens medical. A constatat repede însă că simptomele reapăreau după un timp în forme identice sau modificate. De aceea, treptat, a reorientat psihanaliza spre schimbarea psihică. Acest obiectiv poate fi atins tocmai prin apelul la transfer și contratransfer.

Sintetic, aș spune că în psihanaliză trecutul devine prezent și prezentul trecut, așa încît se poate interveni oarecum in vivo asupra trecutului pentru a-l modifica. Într-o formulare mai puțin eliptică, analizandul îl percepe în transfer pe psihanalist ca pe o persoană din prima copilărie (mama, tata, fratele, sora, bunicul, bunica) și dezvoltă față de analist tiparul format cu un aparținător important. Aceasta înseamnă transformarea trecutului în prezent. Analistul va lucra pe această interacțiune și va sublinia prin interpretare caracterul anacronic al tiparului în raport cu prezentul, iar astfel se creează premisele renunțării la tipar sau ale modificării sale.

Ce rol mai poate juca psihanaliza într-o cultură în care imaginea pare să fi înlocuit interioritatea?

Într-adevăr, cuvîntul pare a pierde teren în fața imaginii. Totuși, atîta timp cît omul va avea inconștient, ceea ce pot presupune că va rămîne o permanență, psihanaliza va rămîne decisivă pentru cei care aspiră la dezvoltarea personală. Maximizarea performanței în viață este de neconceput fără recuperarea energiilor psihice blocate în diferite conflicte inconștiente și nevoi psihice nesatisfăcute la timpul lor.

Ați fost martor și participant activ la renașterea psihanalizei în România postcomunistă. Privind retrospectiv, care au fost cele mai mari dificultăți, dar și cele mai semnificative transformări în acest parcurs de reconstrucție instituțională și culturală?

Se poate vorbi într-adevăr despre o renaștere a psihanalizei în România după 1990, pentru că în perioada interbelică a existat o surprinzătoare și neștiută astăzi înflorire a psihanalizei. Receptarea psihanalizei a fost pe deplin sincronă cu apariția ei în Occident, România devansînd atunci țări cum este Franța, astăzi una dintre marile puteri ale psihanalizei. Un singur exemplu: pînă la cel de-al doilea război mondial s-au susținut în România aproximativ 12 lucrări de doctorat în medicină cu teme de psihanaliză! Iar în 1932, Academia Română a premiat lucrarea lui Ion Popescu Silviu intitulată Doctrina lui Freud. După 1990 s-a reluat această dezvoltare, întreruptă de comunism pentru aproape 50 de ani. Cum este și firesc au apărut dimensiuni noi față de boom-ul interbelic: a apărut o asociație profesională a psihanaliștilor afiliată la IPA (Asociația Psihanalitică Internațională), fondată în 1912 chiar de Freud; au fost traduse în limba română operele lui Freud, Jung, Adler și ale unor importanți psihanaliști contemporani, printre care Melanie Klein, Winnicott, Kohut (la Editura Trei). Last but not least, psihanaliza a devenit materie de studiu în învățămîntul superior (Facultatea de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu”). Astăzi există alături de Societatea Română de Psihanaliză încă cinci-șase asociații de psihoterapie psihanalitică, ceea ce arată continua extindere a receptării și practicării psihanalizei în România de astăzi.